Nu au experienţă, nici notorietate, fiindcă sunt tineri, dar au prospeţime, chipuri pline de lumină şi puterea de a emoţiona. Spectacolul care deschide Săptămâna Teatrului Tânăr, 10-15 noiembrie 2018, la Buzău, este regizat de conf. univ. dr. Mihaela Sîrbu – Clasa noastră, după un text de Tadeusz Słobodzianek, unul dintre cei mai importanţi dramaturgi şi regizori polonezi. Născut în 1955, în Siberia, din părinţi condamnaţi politic, Tadeusz Słobodzianek concepe dramaturgia ca pe o colaborare între autor, regizor şi actori, cu luarea în considerare a spaţiului scenic, care trebuie construit în aşa fel încât să valorifice, permanent, tot potenţialul simbolic. Piesa nu este terminată, nu s-a scris definitiv, decât după ce s-a jucat premiera.
Felul în care a fost concepută punerea în scenă, de la crucea imensă aşezată pe mijloc şi folosită ca spaţiu de joc supraînălţat, la costume şi lumină mi-a amintit de Dogville filmul lui Lars von Trier.De fapt, mi-am dat seama că aproape tot timpul cei zece actori stau deasupra scenei, la propriu, pe această cruce, de unde coboară doar atunci când mor sau sunt omorâţi. Este un fel de a spune că viaţa, în general, este o îndurare a suferinţei, imitatio Christi. Din acelaşi „film” este şi subiectul dificil al vinovăţiei (şi al refuzului de a recunoaşte această vinovăţie), al trecerii din tabăra victimelor în cea a torţionarilor, şi invers, dar, mai ales, ideea că oamenii au, latent, un potenţial de cruzime care iese la iveală monstruos, în anumite momente. A trebuit să sacrific pe cineva!, se justifică unul dintre turnători, ca să-şi liniştească, pe moment, conştiinţa.
Pe feţele tinerilor actori a rămas, tot spectacolul, o lumină caldă. În ochii lor, aţintiţi strălucitor către lumea în care ne-au dus, pentru două ore, şi pe noi, spectatorii, am văzut ororile unei istorii neiertătoare, despre care este greu de spus adevărul – adevărul cui? Se întreabă un personaj. Şi, mai ales, chiar trebuie recunoscut acest adevăr?! Şi cum se va mai putea trăi apoi, după rostirea acestui adevăr, în satul acela în care toţi ştiu ce s-a întâmplat, de fapt. Nimeni nu le vorbeşte despre morţi celor vii, fiindcă lucrurile sunt amestecate. Anchete se fac, sunt necesare. Oricum, este nevoie de vinovaţi. Dar nimeni nu este fără păcat, căci mulţi au simţit ispita de a fi şi călăi, după ce au fost victime, în numele răzbunării obligatorii sau în numele unui patriotism dus în delir – Dumnezeu îl răsplăteşte pe cel care-n patrie crede…, sună versurile unui imn care se înalţă, ca o litanie, umplând sala.
Decorul cenuşiu, pe fundal, reprezentând un zid nefinisat, din care ies, contorsionate, forme fără contur clar, este suficient de grăitor ca să ne creeze, mental, imaginea unui lagăr de concentrare nazist. Griul acesta dureros este spart de ochiul verde al unui ventilator care se învârte continuu, în viteză, sugerând parcă ritmul alert în care sunt rostite, pe scenă, cele 14 Lecţii. De altfel, textul este dens, puternic, cu încărcătură simbolică: vieţile unor tineri care visau să aibă un viitor frumos, normal, previzibil, înscris în tradiţia propriilor familii, sunt strivite în malaxorul istoriei, fie că este vorba despre ocupaţia sovietică, fie de cea germană.
Partiturile actoriceşti sunt dificile – se spun mai multe poveşti de viaţă, parcă prea multe, cu o viteză care creşte mereu, sufocant, până atinge punctul de maximă intensitate în scena care se evocă atrocităţile petrecute în 1941 – arderea, într-un hambar, a 1 600 de evrei, chiar de către apropiaţii lor. Detaliile sunt halucinante şi desfăşoară în faţa ochilor noştri filmul evenimentelor – mirosul de petrol, incendierea, flăcările care cuprind hambarul, strigătele de ajutor şi fumul care-i îneacă pe oameni, „curăţenia” de după Holocaust, ciopârţirea cadavrelor împletite ca nişte rădăcini, groapa comună. Când un personaj devine centrul ateţiei, o lumină intensă se proiectează asupra lui, în vreme ce actorii ceilalţi, rămânând pe scenă pe tot parcursul piesei, fac un pas înapoi, într-un con de umbră, din care ies, ulterior, când, la rândul lor, trebuie să intre în rol.
Acţiunea piesei începe în Polonia anului 1935, într-un sat numit Jedwabne, în vremuri bune, când adolescenţii evrei şi polonezi se îngăduie reciproc, sunt vecini şi prieteni, merg la şcoală împreună şi alcătuiesc o clasă unită. Abram îşi ia rămas bun de la sinagogă şi de la cimitirul evreiesc şi pleacă în America, de unde va trimite mereu scrisori prietenilor rămaşi acasă. Ocupaţia sovietică împarte comunitatea în patrioţi şi trădători. Casa de Rugăciune Catolică devine cinematograful Aurora. Unii sunt torturaţi, alţii dispar fără urmă. Se organizează o mişcare de rezistenţă, din care, ca o ironie a sorţii, sunt recrutaţi, prin diverse mijloace de constrângere, turnătorii regimului stalinist, convertiţi, după schimbarea regimului, în colaboratori ai ocupanţilor nazişti.
Momentul care declanşează şirul de crime din Jedwabne începe cu lapidarea, pe 24 iunie, în plină stradă, cu martori care râd, a unui tânăr evreu, Jakub Kac, un fost coleg de clasă. Pe Jakub Kac îl cunosc toţi, trăiseră o viaţă împreună, merseseră la aceeaşi şcoală, nu făcuse rău nimănui. Treizeci de ani mai târziu, pe 24 iunie, Zygmunt îşi pierde fiul, înecat în timpul unei furtuni. Zygmunt este cel care aruncase spre Jakub Kac ultima piatră, dislocată din caldarâm – piatra fatală. Criminalul are pe mâini stropi din sângele şi din creierul colegului său. De faţă sunt şi ceilalţi colegi de clasă, la fel de cruzi, la fel de orbi.Toţi vor plăti pentru crima aceasta comisă fără nicio justificare, fără nicio noimă, care-i aşază în afara umanităţii. Fugit în Israel, Menachem îşi va pierde fiul, mort într-un atac terorist. Vrea să facă declaraţii complete despre crimele sale, săvârşite în Polonia, asta l-ar face să se simtă mai puţin vinovat, dar autorităţile ştiu deja totul despre el, nu mai e nimic de mărturisit. Menachem se sinucide. Zocha, cea care refuză să-i dea unei evreice, colega ei, un pahar cu apă, moare, abandonată de propria familie, într-un azil de bătrâni, în America. Rysiek este împuşcat, în timpul ocupaţiei nemţeşti, tot de un coleg. Răul vine mereu din interior, din partea celor pe care-i cunoşti şi de a căror prietenie eşti sigur.
Sunt multe scrisori în această piesă, iar prezenţa lor creează impresia de documentare a cazului Jedwabne.În primul rând, sunt scrisorile venite din America, de la Abram, în care se vorbeşte mereu despre Statuia Libertăţii – iar cuvintele sună ca şi cum ai putea să vorbeşti despre funie în casa spânzuratului. Jakub Kac moare purtând una dintre aceste scrisori în buzunarul costumului, o luase ca să le-o citească prietenilor săi, celor care-l vor ucide cu pietre, în piaţă. Apoi, sunt scrisorile turnătorului Zygmunt – prima adresată lui Stalin, celelalte scrise, ulterior, din detenţie, pentru a se plânge autorităţilor că a fost torturat.
Cândnu se citesc scrisori, se rostesc întrebări, al căror răspuns rătăceşte prin conştiinţa celor care fuseseră martorii ororilor de la Jedwabne – Tu poţi să dormi?, Cum au încăput toţi în hambar?, Vezi că nu toţi evreii sunt răi?, Cine este tatăl meu?, Ce fac eu cu viaţa mea?, Ce puteam face şi n-am făcut?, Poate ar trebui să recunoaştem?! Măcar o parte…?, De ce a trebuit să suferim astfel? etc.
Acest prim spectacol din festivalul Săptămâna Teatrului Tânăr este impresionant prin viziunea regizorală şi, mai ales, prin jocul tinerilor actori. La final, pe latura crucii supraînălţate montate pe scenă, s-au strâns mai multe perechi de pantofi – de mai multe culori şi mărimi, pantofi purtaţi până la uzură, deveniţi inutili, derizorii, pantofi care nu mai poartă paşii nimănui nicăieri. Ieşind din rol, actorii, rămaşi desculţi şi trecuţi, simbolic, în cealaltă lume, s-au reunit într-un colţ: îmbrăţişaţi, prieteni din nou, colegi de clasă, aşa cum erau odinioară, când visau să aibă o viaţă simplă şi fericită.
Piesa: Clasa noastră
Autor: Tadeusz Słobodzianek
Spectacol: UNATC Bucureşti
Regizor: conf. univ. dr. Mihaela Sîrbu
Distribuţie: Tudor Cucu/ Theodor Şoptelea, Andrei Stăncescu/ Robert Topor, Alexandru Munteanu, Ecaterina Lupu/ Marina Podgoreanu, Loredana Vlăduţ/ Diana Rotaru, Alina Florescu/ Ioana Nimigean, Denis Imbrescu, Ştefan Bălan/ Vlad Brumaru/ Alexandru Mirea, Sami Altawel
