Caietul şi aparatul de fotografiat

Atât de bogat în întâmplări şi trăiri este acest roman semnat de Catherine Banner, Casa de la Marginea Nopţii (Humanitas Fiction, 2018) şi atât de bine scris, într-un stil arborescent, în care, pe diferite paliere, poveştile cresc unele din altele, încât cu greu ai putea spune, în câteva cuvinte, care-i este, cu adevărat, „desenul”. Totuşi, încă din primele pagini, două elemente-simbol se disting prin felul în care îngăduie ca în jurul lor să se construiască universul ficţional – caietul cu povestiri, prins în scoarţe preţioase, şi aparatul de fotografiat, ambele păstrătoare ale unor momente semnificative din istoria familiei, a insulei şi a omenirii.

Într-un eseu, Roland Barthes prezintă diverse semnificaţii ale fotografiei, care devine surprinzătoare în momentul în care nu ştii pentru ce a fost făcută. Adevărul este că nu facem fotografii doar pentru a păstra imaginea unor clipe fericite. Acesta este un motiv învederat. La nivel subconştient, prin fotografie, alegând un anume cadru, moment şi subiect reuşim să prindem în obiectiv fărâme de viaţă, frânturi de poveste, oameni care sunt lângă noi, dar nu pentru totdeauna. Fotografia este un surogat de existenţă:

„Fotografia îmi dădea un sentiment la fel de sigur ca şi amintirea, un sentiment asemănător cu cel încercat de Proust, atunci când, într-o zi, aplecându-se să se descalţe, a zărit brusc în memorie chipul autentic al bunicii sale, a cărei realitate vie o regăseam pentru prima dată într-o amintire involuntară şi completă. (Roland Barthes, Camera luminoasă. Însemnări despre fotografie, Editura Idea Design & Print, 2005, p. 66).

Aparatul de fotografiat este al lui Amedeo, un doctor care ajunge, cu destul de multe eforturi, pe o insulă unde comunitatea se oferă să-i plătească serviciile. Iată cum apare, prinsă pe hârtie fotografică, prima sărbătoare închinată Sf. Agata, trăită de tânărul medic, Amedeo. Este vorba, de fapt, de prima fotografie făcută vreodată de Amedeo:

„Developă fotografia peste câteva săptămâni, în camera obscură pe care o improvizase în partea din spate a debaralei din odaia lui, în casa directorului de școală (o ascunzătoare utilă, de asemenea, pentru a scăpa de prelegerile lui il professore). Florile erau doar niște dungi albe pe fundalul cenușiu, însă cu toate acestea era uimit de claritatea imaginii, un lucru superb. Era prima fotografie făcută de el. Printre chipurile din mulțime, desluşea necunoscuții din acea noapte, care aveau să devină personaje obișnuite din viața sa: Rizzu și fratele lui, braț la braț în fața barului ale cărui lumini scăparau ca niște stele captive; părintele Ignazio sub statuie; umbra întunecoasă care era il conte; Pina Vela la o fereastră de la etaj; și – desprinsă parcă de toți, la marginea îmbulzelii – frumoasă Carmela.”

Privite cu atenţie, aceste fotografii spun istorii personale şi colective, prinse, ulterior, şi în caietul cu scoarţe preţioase, pe care Amedeo îl primise în dar, odată cu aparatul de fotografiat, de la alt medic, tatăl său adoptiv. Cu tot avertismentul părintelui Ignazio, Amedeo cade în vraja unui fel de sirenă, Carmela, frivola soţie a contelui. Doctorul o iubeşte însă pe văduva Pina Vela, femeia pe care învaţă să o respecte şi să o asculte. Doi copii se vor naşte, ca nişte gemeni, în acelaşi timp, amândoi avându-l ca tată pe Amedeo. Paternitatea este neclară, iar scandalul este prea mare ca să rămână fără consecinţe. Pentru purtare imorală, lui Amedeo i se interzice să mai practice medicina şi este nevoit, având deja familie, să se ocupe de altceva, ca să poată trăi. Va redeschide barul Casa de la Marginea Nopţii, o clădire aproape abandonată. Medicul va avea trei băieţi şi o fată. Sosirea pe lume a ultimul copil, a fetiţei, dă peste cap, încă o dată, viaţa lui Amedeo:

„Nimic nu îl pregătise pentru acest al patrulea copil. Fetiţa era prea plăpândă ca să poată suge la sânul Pinei, care trebui să o hrănească din linguriţa de argint de la botezul lui Aurelio, picătură cu picătură. Pina nu se putea opri din plans, ca şi cum toată tăria din ea se risipise. Amedeo închise barul și se ocupă personal de copil, fiindcă acum descoperi că lumea lui se îngustase până când singurul lucru care-l mai interesa era doar fiica lui. Umbla cu fetița cuibărită pe brațul lui, iar noaptea ședea lângă leagănul ei, sub care pusese un vechi încălzitor de pat umplut cu cărbuni aproape stinși – căci fetiţa se născuse în toiul iernii ploioase de pe insula, iar fiecare current de aer părea menit să o omoare. Fetiţa nu plângea aproape de loc. Vinişoarele erau la fel de firave pe cap, iar urechile îi erau vinete de la şocul naşterii. În nopţile acestea, când niciunul dintre ei nu dormea, îi spuse bebeluşului toate poveştile pe care le ştia el.”

Copiii cresc cu poveştile doctorului Amedeo. Fotografia devine un ritual. Doctorul nu uită ca, la zile de sărbătoare, să-şi fotografieze familia. El însuşi este prins într-un instantaneu, în timp ce se întorcea, prăfuit şi extenuat, de la vizitele medicale. Detaliile au mereu semnificaţii aparte, iar ochiul atent descoperă imediat relaţiile dintre protagoniştii acestor fotografii, istoria conflictelor mocnite sau cunoscute de toată comunitatea. Prezenţa Mariei-Grazia este cu adevărat interesantă:

„La fiecare zi de naştere a copiilor lui, Amedeo făcea o fotografie. Observa în suita imaginilor cu fiica lui o luptă în desfăşurare, un suflet dârz ca al Pinei, înfruntând mereu circumstanţele. În prima fotografie, Maria-Grazia şedea cu picioarele strâmbe în poala Pinei, diformitatea membrelor observându-se limpede. Dar în a doua fotografie, uite cum stătea în picioare deja – atârnându-se strâns de mâinile lor, înveselită de mândria părinţilor ei. În a treia fotografie, izbutise să se ţină singură. În fiecare picior avea o gheată înaltă cu o proteză din metal care se întindea până la genunchi şi se termina printr-o bandă de piele. Protezele îi dădeau o alură ciudată, concentrate, ca a unui luptător în ring. Doctorii de la spitalul din Siracuza îi spuseseră că fetiţa trebuia să le poarte zilnic, timp de zece ani. Protezele urmau să fie ajustate în fiecare toamnă. (…)

În a patra fotografie, Maria-Grazia stătea în poziția ei de luptătoare, în fața mării. Îl durea un pic sufletul când privea această imagine, deoarece știa că frații ei în acel moment se zbenguiau în valuri, dincolo de cadrul obiectivului. Protezele pentru picioare nu trebuiau să intre în contact cu apa; chiar și aerul sărat de pe insulă le făcea să ruginească, așa că era nevoie să fie frecate fiecare cu glaspapir și unse cu ulei de măsline.

Dintre toate fotografiile, a cincea era preferata lui. Aici simţea că Maria-Grazia, în ciuda dificultăţilor, începuse să-şi afirme superioritatea faţă de fraţii ei într-un mod aparte: în timp ce ei se căzneau să înveţe şi să facă faţă la şcoală, ea era de o inteligenţă extraordinară. În această fotografie, Maria-Grazia citea cu pasiune unul dintre manualele de şcoală ale fraţilor ei; părul său – care era împletit într-o coadă neagră ca a mamei ei – atingea uşor paginile, ochii ei de culoarea ambrei pale erau tiviţi frumos cu gene dese ca ale Pinei. Absorbită de plăcerea lecturii, zâmbea cu ochii pironiţi în cartea din care citea: istorie, matematică, Iliada – cine ştie? Fetiţa era o elevă excepţională.”

Sunt descrise multe fotografii în acest roman. De fapt, şi poveştile spuse frumos se comprimă, până la senzaţia că timpul devine imagine. Poate că romanul acesta place şi pentru că face referire, destul de frecvent, la poveştile împrumutate de la Italo Calvino, într-un interesant exerciţiu de intertextualitate. Poveştile scrise în caietul transmis de la o generaţie la alta sunt un fel de legende ale locurilor acestora izolate de la malul mării. Pe hartă, insula, care nu are mai mult de 7 km, aproape că nu există, fiindcă nu are mulţi locuitori. În vreme de război, când sunt bombardate coastele Siciliei, ţărmurile acestea scapă neobservate. Sunt însă ţărmuri care nasc legende.

Un caiet plin cu poveşti trece, ca o comoară de preţ, din generaţie în generaţie. Unele istorii sunt fragmentare, altele au personaje neobişnuite, nu foarte bine conturate, dar toate au atât de mult miez, încât nimeni nu se îndoieşte de adevărul lor. Poveştile sunt trecute în caietul cu scoarţe preţioase, un dar pe care Amedeo, copil abandonat, îl primise de la tatăl său adoptiv. Cu aceste poveşti îşi creşte şi Amedeo copiii. De fapt, fiecare personaj are o poveste, schiţată într-un paragraf, într-o pagină sau într-un capitol, în funcţie de importanţa pe care o capătă în roman.

Casa de la Marginea Nopţii este un roman despre o insula zguduită, uneori, de vulcani, cu peşteri care scot la iveală morminte antice şi tot felul de vestigii, dar este, mai ales, un elogiu al cuvântului, devenit o formă a memoriei. De multe ori, aceste poveşti strânse de Catherine Banner în romanul ei fermecător au puncte de contact cu viaţa reală – greşelile din trecut nu te iartă, păcatele se duc în neant, iar ponoasele cad şi pe urmaşi. Un şir întreg de copii şi de nepoţi rezolvă lucrurile încâlcite cândva, pe vremea când insula, prin minunile Sf.Agata, îşi proteja locuitorii.

Casa de la Marginea Nopţii de Catherine Banner