Limitările „per capita” duc la dispariția omului, nu a sistemului (educațional)

Am ajuns la Centrul de Teatru Educațional Replika pe jumătate convinsă că o să fiu impresionată de ceea ce urma să văd. Din două motive: fac parte din sistem(ul educațional românesc, spre „nefericirea” multora), al doilea motiv fiind dat de faptul că știam că s-a plecat de la un caz real, iar mass-media ne-a servit în ultimii ani mult prea multe exemple de „cum să nu vorbești despre/abordezi problemele educației formale românești.

Docu-arta se asociază foarte bine istoriei orale, un domeniu care s-a dezvoltat în ultimele decade din nevoia de a ține pasul cu viteza uluitoare cu care se derulează evenimentele: oamenilor li se întâmplă mult prea multe într-un timp relativ scurt, se uită repede amănunte semnificative, traumele devin recurente și nu mai există timp suficient pentru consemnare și analiză. Așa se face că se merge direct la sursă – istoricii caută „martori” sau „oameni direct implicați în desfășurarea evenimentelor”, pe care îi intervievează, iar „datele” sunt stocate ca atare, până la o prelucrare adecvată. Teatrul documentar este o specie dramaturgică care fuzionează în anumite puncte de intersecție cu ceea ce fac istoricii, pentru că și istoricii, dar și regizorii sau echipa de spectacol fac documentare, adică merg la fața locului și culeg date. Așa se face că evenimentele devin sursă de interpretare, fie pentru un demers de tip istoric (analitic, nu doar cantitativ), fie pentru artiști, care adaugă peste stratul de informații mijloacele scenice, astfel încât contemporanilor realizatorilor spectacolului să le devină mai clar ce s-a întâmplat cu adevărat într-un anumit context sau în nu știu ce colț de lume. E o muncă destul de dificilă aceea de a aduce arta în planul documentării de tip sociologic și/sau istoric, pentru că faptele sunt cum sunt, iar proximitatea temporală nu ajută cu nimic în ceea ce privește obiectivarea – lipsa distanțării obturează buna înțelegere.

Mihaela Michailov și Radu Apostol sunt deja veterani, câștigând lupte grele în tranșeele teatrului social, ei cunosc foarte vine avatarurile aducerii în fața spectactorilor a unor spectacole atractive, dar foarte bine documentate, cu deschidere spre dezbateri și luări de poziție, care să impună schimbări imediate în plan social. O dovedesc și în noul spectacol al Centrului de Teatru Educațional Replika (pe care l-au înființat acum ceva ani), Limite. Un one-woman-show cum îți tot dorești să vezi: cu structură logică și scenică foarte bine puse la punct, cu un punct de focus care nu este niciodată abandonat, cu un personaj-cheie (care de această dată se ascunde în spatele altor personaje, dar finalul îi aparține tot lui), cu o acțiune bine dozată și contrapunctată cu o muzică care se potrivește conținutului.

Să mituiești o profesoară cu un abonament la Festivalul George Enescu pare o glumă pentru cei care nu dau doi bani pe muzica clasică sau pe valorile culturale ale unui popor. Dar, dacă privești problema din perspectiva profesoarei, pe care o doare aproape fizic faptul că nu-și poate permite să meargă la concertele din cadrul festivalului, atunci se schimbă percepția și te întrebi ce-ai face dacă te-ai confrunta cu o asemenea situație. Îți spun că în prima fază ți-ai spune „Unde n-ar da cine trebuie să vină cineva la mine cu un asemenea dar!”. Numai că e dar otrăvit: el vine ca urmare a faptului că tatăl dorește mușamalizarea abuzului fiului asupra colegei obeze. Abuz repetat, fizic și psihic, care se sfârșește, culmea, cu trimitea copilei într-o școală specială. Și de aici începe să curgă trama: reacțiile părintelui, ale colegilor de cancelarie, ale directoarei instituției, reacțiile profesoarei în cauză, toate se văd în scenă sub forma unui joc de voci căruia Mihaela Rădescu îi face față cu brio.

Radu Apostol a gândit acest spectacol ca un one-woman-show și bine a făcut: profesorul este singur împotriva tuturor, orice ar fi: a sistemului, a părinților, a elevilor. Profesorul are o meserie ingrată – el singur trebuie să educe, să convingă, să îndrume etc. o clasă/un grup de copii/tineri și nu va avea de partea lui decât pregătirea teoretică solidă, o pregătire psihopedagogică foarte bună (care în România este ignorată cu bună-știință în facultăți, îmi asum afirmația și-mi rezerv dreptul de a o dezvolta separat). El va trebui să dea cât alți treizeci la un loc și va primi de la treizeci de oameni cât nu va putea duce niciodată. De aceea profesorii trebuie să fie foarte bine echilibrați psihic, dar în România a fi echlibrat psihic în general devine o stare pe cale de dispariție, de ce să ne facem speranțe că profesorii ar trebui să fie? Jocul cu vocile pe care-l face Mihaela Rădescu capătă din acest punct de vedere, mult mai multe valențe: vorbim de vocile din capul profesoarei – unele o acuză că a refuzat mita, altele o pun la stâlpul infamiei pentru că vrea să schimbe sistemul, unele o judecă pentru „vina” de a lua apărarea tinerei obeze și doar o singură voce îi va lua parte în consiliul profesoral în care se va discuta cazul elevului cu proleme, a celui care a săvârșit abuz după abuz. De asemenea, vocile, nefiind unitare, neadunându-se nicicând într-un cor, în care toate să se audă la unison, ne arată clar lipsa unității, pur și simplu profesorii nu reușesc să facă corp comun în fața părinților, a elevilor sau a sistemului ca atare. De aici și imposibilitatea de a se schimba ceva cu adevărat în sistemul de educație românesc.

Este excelent gândit felul cum vocile aduc cu ele, odată cu intrarea lor în spectacol, limitele, constrângerile, care o fac pe profesoară să pară din ce în ce mai mică: educație fără autoritate nu se poate. Da, e unul dintre cele mai importante aspecte de care se uită voit și constant. Vorbim despre drepturi (ale elevilor, cu predilecție), dar niciodată despre cum se raportează aceștia la autoritate sau dacă vor reuși vreodată să înțeleagă că legea există pentru a-i proteja și pentru a fi respectată, nicicum pentru a fi încălcată. De aceea, profesoara pare că nu mai are loc să se miște, elementele de identificare a statusului profesional (harta, echerul, fluierul, abacul, manualele, atlasul școlar etc.) o copleșesc numeric și volumetric. Și, cu toate acestea, ea pare că știe foarte bine ce are de făcut: nu se va lăsa dominată de sistem, ci va demisiona. Evident, o decizie supusă oprobiului public, dar odată luată, va fi și pusă în practică.

Limitarea „per capita” este cea mai importantă limită cu care se confruntă sistemul educațional românesc la ora actuală: finanțarea per capita (școlile primesc bani de la buget în funcție de numărul de elevi) face ca întreg corpul profesoral să abdice de la un sistem valoric asupra căruia se căzuse de acord de la început că e unul bun. Nu mai contează decât capetele: câți au luat zece, câți au câștigat olimpiade, câți iau examenele naționale etc. Despre corpuri nimic, nici măcar de bine. De aceea, educația muzicală și cea fizică nici nu mai contează și, Doamne ferește, cum să iei 7 la educație fizică?

Mihaela Michailov și Radu Apostol aduc în fața spectatorilor o serie de prejudecăți, stereotipuri și o stare de fapt; nu le interpretează și aici este marele merit al spectacolului, ci doar ni le arată și ne lasă pe noi să judecăm ce e bine și ce e rău, ce funcționează și ce nu. Felul cum le alătură și le reunesc într-o narațiune scenică de o excelentă calitate artistică – contribuția Mihaelei Rădescu fiind, în acest sens, de netăgăduit – care-l ajută pe spectactor să înțeleagă: lucrurile sunt cu mult mai complicate decât apar celor care nu fac parte din sistem. Vor fi în sală la viitoarele reprezentații cadre didactice, elevi, tați și mame de copii și vă asigur că niciunul dintre aceștia nu va ieși din sală râzând (deși se râde de multe ori de-a lungul show-ului), pentru că, în sfârșit, vor înțelege. Vor avea o viziune de ansamblu asupra unui proces din al cărui angrenaj ei fac parte, ei fiind rotițe, mici sau mari, dar doar rotițe.

Excelent construite spațiile sonor și scenografic, care potențează adecvat singurătatea profesoarei și care forțează spectactorul să asiste la jocul personajului. Se creează astfel efectul de oglindire – al patrulea perete există, este prezent aproape fizic între noi și ea, altfel n-ar putea deveni posibilă înțelegerea.

Un one-woman-show pe care îl recomand, în primul rând, celor care fac parte din sistem: cadrelor didactice, directorilor, dar și elevilor. De asemenea, îl recomand oricui are chef să-și dea cu părerea în legătură cu felul cum ar trebui să se facă educația formală. Mihaela Michailov, Radu Apostol și Mihaela Rădescu: aplauze la scenă deschisă pentru curaj, coerență și putința de a duce la bun sfârșit un demers teatral ce ar fi putut copleși pe oricine altcineva.