Ador povestea/poveștile lui Apolodor. Din punctul meu de vedere, Gellu Naum a reușit să scrie povestea perfectă pentru copiii mici și mari: personaje foarte puține, dar foarte bine conturate, tramă simplă, drum inițiatic, fără violență (da, da, se poate și fără așa ceva), rimă și ritm, libertatea cititorului de a-și proiecta după bunul plac cadrul acțiunii. Trebuie să te numești Naum ca să reușești să aduni toate aceste ingrediente la un loc, să le amesteci și să dai iubitorilor de lectură povești perfecte. De aceea a și fost pusă pe muzică (albumul Adei Milea mi-a rămas în memoria afectivă de la prima audiție) și adaptările scenice nu lipsesc nici ele. Ar fi și păcat, de altfel, să nu se bucure cei mici, care încă nu știu să citească, de Apolodor și căutările sale.
Dincolo de simbol(uri), povestea lui Apolodor în sine are un miez dramatic, de o delicatețe atât de rarisimă, încât îți vine să-ți cauți un Apolodor pe care să-l mângâi tot timpul. Cred că aici e cheia întregii narațiunii: vom avea nevoie întotdeauna de familie (a se citi rădăcini), chiar și atunci când suntem prea departe de ei (cu atât mai mult atunci) și orice am construi în viață va fi pe această temelie – relațiile dintre noi și ai noștri.
Lumea lui Apolodor în viziunea scenografică a Iulianei Vîlsan este cuceritoare, pur și simplu. Decor simplu din punct de vedere cromatic, dar orientat în jurul jocurilor volumetrice și de lumini, care ajută spectatorii să pătrundă în cel mai simplu mod cu putință în lumea lui Apolodor, fără să părăsească nicio clipă lumea din care fac parte. Cu alte cuvinte, l-a adus pe pinguin în lumea contemporană, în urbanul nostru cotidian, fără să răpească nicio clipă din frumusețea autentică a poveștii create de Naum. Pinguinul, fie în dimensiune umană, fie redus la stadiul de păpușă mânuită de actor, capătă dimensiune umană, devine personificarea căutătorului de vise și de frumos, a aducătorului de firesc. El trece prin toate încercările cu care trebuie să se confrunte, așa se face că, rând pe rând, apar în jurul lui, tot soiul de personaje, care mai de care mai ciudate, dar atent îmbrăcate și personificate de Iuliana Vîlsan, care a reușit să accentueze fie prin volum (în cazul bimotorului), fie prin supradimensionare (cazul pisicii – al cărei autoare este Sonia Piersic, bravo pentru felul cum a fost preluată ideea și integrată în poveste) sau accentele de culoare. Poate că mai puțin reușit din punct de vedere scenic o să vi se pară momentul întâlnirii cu familia – cei patru (mama, tata, unchiul și mătușa) fiind încapsulați într-un soi de balon, dialogul dintre Apolodor și aceștia devenind astfel unul atemporal și aspațial (la acel moment nu mai contează nici locul, nici timpul, ci doar regăsirea, reîntâlnirea ca atare); problema este că felul cum se face trecerea de la scena anterioară la aceasta nu este tocmai una fericit aleasă, dar aici vorbim deja despre regie.
Din păcate, din punctul meu de vedere, regia spectacolului nu e nici pe departe la înălțimea scenografiei și textului de la care s-a plecat. Sunt multe fracturi în montarea scenică, de multe ori intrările actorilor în scenă sunt bruște și fără să existe niciun liant între momente (am avut de câteva ori senzația că mă aflu la un concurs de recitat poezie și nu la un spectacol, ceea ce înseamnă că ideea de tot nu există). Faptul că se apelează la mai multe mijloace scenice – de la mânuirea păpușilor și până la proiecțiile multimedia (foarte bune și excelent tratate cromatic, astfel încât să nu agreseze vizual copiii) nu este susținut cu nimic de jocul actorilor; aceștia vin, își spun poezia și lasă loc următorilor; nu există dialog natural/firesc între aceștia, fiecare dintre ei părea mult prea concentrat pe ce avea de făcut și mai puțin, spre deloc, pe colegii din distribuție. Din această cauză spectacolul a avut de suferit și la capitolul ritm – momente inegale din punctul de vedere al energiei, au fost cel puțin două scene la care am avut impresia că se termină înainte de vreme povestea. Dor, pasărea care trebuie să-l însoțească pe Apolodor, umbra lui, se mișcă de multe ori haotic în scenă (n-am înțeles nicicum momentul cu reflectorul de pe la începutul spectacolului, când actrița mânuitoare s-a dus în lateralul scenei în dreptul acestuia și a început să-și spună replicile – bănuiesc că ar fi trebuit să se vadă pe perete umbra păsării în zbor sau ceva de genul acesta), exact în momentele în care el, Dorul, ar fi trebuit să facă legătura dintre scene/momente/personaje.
Muzica își are locul ei în toată aceasta narațiune dramatică, deși am resimțit nevoia unor momente cu mai mult cântec (poate și pentru că am tot avut senzația aceea de care am pomenit mai sus), dar ce contează este că ea, atât cât este, completează din punct de vedere sonor unviersul lui Apolodor. Dar … nu cred să iasă vreun copil din sală fredonând ceva anume.
Apolodor de la Teatrul Țăndărică este un spectacol de văzut cu întreaga familie, cu condiția ajustărilor incovenientelor de care pomeneam, pentru că are un potențial uriaș să cucearească pe fidelii lui Naum, dar și pe fidelii poveștilor spuse frumos.
Apolodor – Teatrul Țăndărică
Regia: Silvia Roman
Scenografia: Iuliana Vîlsan
Muzica: Bogdan Balea
Mișcarea scenică: Andreea Belu
Video: Dilmana Yordanova/KOTKI visuals
Foto: Andrei Roșianu
Vârsta: Peste 4 ani
Distribuţia: Olga Bela, Ana Maria Bălescu, Mona Toncu, George Simian, Ștefan Craiu, Robert Trifan, Florin Mititelu, Dan Codreanu
