Rugul, de György Dragomán

O adolescentă, Emma, este luată de la orfelinat de bunica ei, pe care nici măcar nu o cunoaşte. De fapt, Emma nu ştie prea multe nici despre părinţii ei, care, din motive deocamdată necunoscute, nu i-au dat detalii despre trecutul familiei. Decedaţi în urma unui accident, părinţii au luat cu ei multe secrete, pe care, intuieşti, fetiţa va încerca să le dezvelească odată ajunsă acasă la mama mamei, adică la o tanti care, la prima impresie, este o bătrână gârbovită, cu umeri şi degete osoase şi cu chipul învăluit de un batic mare şi negru.

Naraţiunea, acoperită în cea mai mare parte de vocea fetiţei, aşadar un text la persoana I, la prezent, cu propoziţii de cele mai multe ori scurte, sacadate, legate adeseori în paragrafe lungi, muzicale, urmăreşte modul în care Emma descoperă pas cu pas fotograme din trecutul familiei sale, cu accente pe povestea bunicului şi pe cea a tatălui, ambele cu substrat politico-social. În casa bunicii sale, Emma găseşte tot felul de obiecte, legate de amintiri, iar la şcoală ori în oraş – o localitate transilvăneană ficţionalizată, scriitorul fiind originar din România – se loveşte de tot felul de amănunte care o pun în faţa unui trecut ceţos, de care se simte atrasă.

Romanul evoluează atât pe orizontală, cât şi pe verticală, drept pentru care atât cel care citeşte superficial, cât şi cel care este atent la miez, care caută să intre în substraturile poveştii, se vor simţi plăcut surprinşi. Sunt rare romanele care reuşesc aşa ceva şi, de obicei, ele nu au aspiraţii comerciale. Nu ştiu dacă „Rugul” se va vinde bine, însă cred că nu a fost scris pentru aşa ceva, deşi se pare că va fi tradus în Statele Unite, Olanda sau Germania. Îmi pare mai mult un roman experimental, care prinde la un anumit gen de cititor.

La Festivalul Internaţional de Literatură de la Bucureşti, György Dragomán a vorbit chiar despre acest subiect şi a spus că „Rugul” este „un experiment despre cum să vorbeşti fără să vorbeşti”. Bunica Emmei, un personaj fabulos, care evoluează atât de inedit şi care oscilează între atâtea faţete încât ar foarte greu de încadrat, este cea care trebuie să spună multe în acest roman, dar nu ştie cum să o facă. Măiestria lui György Dragomán se vede şi aici, în această capacitate de a dezvălui nedezvăluitul, de a se lupta cu teama personajului său de a spune adevărul. Găselniţa lui este de a trece naraţiunea de la vocea fetiţei la cea a unui alter-ego pe care bătrâna îl poartă cu sine ca pe o oglindă în care nu îi place să se privească. Astfel că, atunci când felii de trecut ajung să fie scoase la lumină, acel personaj din umbră, un soi de plămadă a propriei conştiinţe, îi vorbeşte, punând-o în faţa unor momente pe care le îngropase crezând că, astfel, va uita. De altfel, bunica îi spune Emmei că

„până şi cele mai importante lucruri pot fi uitate, şi cele mai plăcute, şi cele mai neplăcute, şi cea mai mare suferinţă, şi cea mai mare fericire, totul, totul”.

Şi e adevărat că totul poate fi uitat, numai că tot bunica este de părere că

„suferinţa ne ajută să ne amintim, dar în aşa fel încât nu reţinem numai durerea, ci totul, pentru că trebuie să ne amintim totul, pentru că doar atât avem, ceea ce ne amintim, ceea ce uităm nu mai există, dispare din trecut, dispare de pe lume”.

De la un capăt la altul, romanul este o luptă, cu momente şocante, dar şi cu situaţii uşor comice specifice vârstei naratoarei, cu foarte multe simboluri menite să ridice şi să coboare naraţiunea pe verticala ei, să plimbe cititorul şi să-l provoace la diverse semnificaţii, dincolo de cursul formator al evenimentelor cu care intră în contact Emma. Nu degeaba romanul este străbătut de vulpi, şopârle, furnici ori focuri, acestea provocându-te chiar şi grafic, nu doar metaliterar. Furnicile, de pildă, joacă mai multe roluri, sunt chiar şi personaje de basm, la un moment dat răspunzând unui favor cu un gest nobil, dar grafic ele au fost alese de scriitor şi pentru a separa minicapitolele.

Dacă rămânem la ce se poate înţelege la prima mână, revenim la ce a dezvăluit György Dragomán despre experimentul care arată cum poţi să vorbeşti fără să vorbeşti. În acest sens, găseşti un soi de crez, conform căruia „ai voie să-ţi împărtăşeşti cele mai dureroase experienţe numai în aşa fel încât cel care le aude să aibă impresia că i s-au întâmplat chiar lui, că sunt propriile lui experienţe”. „Rugul” asta face: povesteşte o durere astfel încât ai impresia că te doare şi pe tine ori că, dacă nu eşti afectat în mod direct, lucrurile acelea s-au petrecut chiar lângă tine şi nu ai cum să rămâi indiferent.

Cum s-a petrecut la evenimentele din 89, cu tablourile şi cărţile dictatorilor arse în public, şi aici focul are rol eliberator, curativ. Se întâmplă de vreo două ori în roman, unde sunt arse atât obiectele propagandistice ale comandantului suprem, cât şi, ceva mai departe, elemente familiale, care o leagă pe bătrână de trecut şi de soţ. Există şi în plan larg, social, şi în plan intim, o dorinţă intensă, violentă chiar, de a lua totul de la capăt, de a curăţa şi a aşeza viaţa pe un piedestal cinstit şi curat. Lupta personajelor se duce atât cu sinele, care vrea şi nu vrea să retrăiască durerea, cât şi cu întunericul în care zace adevărul, un adevăr aproape imposibil de distins.

Când pare că afli totul, dar ţi-e greu să accepţi că aşa arată trecutul tău, iar pe deasupra mai eşti şi sfătuită să nu ţii cont de ce spun alţii, nu-ţi vine decât să trânteşti un pahar pe masă şi să spui cu râvnă, precum Emma, „Adevărul nu există!”. „Rugul” e ca un pahar trântit, în care te mai şi tai. Şi urli, dar ştii că trebuie să mergi mai departe.

Credit foto autor: Kovalovszky Dániel (m.168ora.hu)

Editura Polirom;