Împărtășirea lumii, de Luce Irigaray

Pentru mine, aceasta este revelația anului 2015 în domeniul editorial românesc. Un demers extrem de curajos al celor de la Editura Hecate să-și deschidă drumul propriu pe piața de carte din România cu una dintre autoarele recunoscute ca fiind „altfel”: cu o altă abordare a mișcării feministe, mai puțin agresivă (din punctul meu de vedere), dar mai fundamentată în argumentări, cu o formație intelectuală rarisimă (filosofie, psihanaliză, filologie, psihologie), care-și propune să răspundă din punct de vedere fenomenologic celor care refuză dreptul la existență al unui curent social (și nu numai) caracteristic cu precădere celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea.

Să încerci să explici profanului de ce este nevoie de feminism și, mai ales, cum putem concura la promovarea acestuia, cui folosește feminismul, cărei cauze i se datorează, ce și, mai ales, cine e Celălalt, de ce trebuie să ne raportăm corect la Celălalt plecând dintr-un Eu care devine în timpul și pe parcursul experienței un altul etc., despre toate acestea și încă multe altele în cele patru mari capitole ale cărți, capitole însoțite de o introducere și un epilog ce aparțin autoarei și de o postfață a traducătorului în limba română. Pentru cine nu știe, fenomenologia este un „curent în filosofie care își propune să studieze fenomenele conștiinței prin prisma orientării și a conținutului lor, făcând abstracție de omul real, de activitatea lui psihică concretă și de mediul social” (conform definiției de pe dexonline.ro).

Dacă e să ne raportăm strict la subiectul cărții, atunci abordarea fenomenologică devine evidentă:

„În condițiile în care coexistența cu alți oameni înseamnă împărtășirea aceleiași lumi, această coexistență este determinată de ceea ce există deja. Perceperea celuilalt, a spațiului și a interacțiunilor dintre mine și celălalt sunt guvernate de o singură realitate, elaborată înainte ca un subiect să intre în ea și imaginată ca fiind aceeași pentru toți. Coexistența presupune atunci apartenența la aceeași lume ce reglementează relațiile cu sine, cu celălalt, cu mediul înconjurător. În acest caz, a fi cu celălalt exclude ca acest celălalt să aparțină unei lumi diferite, ca el să nu împărtășească lumea noastră.”

Ceea ce-i reproșează Luce Irigaray lui Heidegger și nu numai lui este faptul că în general filosofii tind să trateze din punct de vedere strict masculin relația dintre „eu” și celălalt” care devine „un altul”. Ceea ce nu e corect, pentru că membrii unei relații sunt definiți, printre altele de componenta sexuală, care schimbă fundamental termenii ecuației. Și cu toate acestea autoarea refuză în mod constant să reducă această căutare a celuilalt prin sine la aspectul sexual, considerând că transcendența spațiului și timpului are loc pentru că nu vorbim de ființe sexuale, ci de ființe sexuate, ceea ce e cu totul altceva.

În „La răscruce: Întâlnirea” și în următorul, respectiv „Lumea de dincolo”, autoarea analizează cum timpul devine spațiu și invers, cum se schimbă relația dintre cei doi angajați într-o relație (și, atenție, nu folosește decât extrem de rar termenii „el” și „ea”, tocmai pentru că refuză să pună accentul pe sexualitate) atunci când apare rodul acestei relații, respectiv copilul. Este interesant să urmăriți cum deconstruiește toate eșecurile unei relații din punct de vedere social (dar nu numai); de ce abandonul în favoarea celuilalt nu e de dorit/cultivat, ce se întâmplă atunci când nu ne cunoaștem pe noi înșine, dar ne dorim să-l luăm în posesie pe Celălalt cu orice preț etc. Veți regăsi deconstruite cam toate marile conflicte specifice lumii contemporane, veți înțelege cu ușurință că originile problemelor sunt în noi și în modul cum ne proiectăm pe noi prin Celălalt.

„Înainte de a fi subiecți solitari responsabili cu anumite decizii, suntem și rămânem ființe în relație. Un astfel de adevăr schimbă ceea ce poate fi descoperit cu privire la ființa noastră în lume, precum și la maniera de a o trăi. Nici dispoziția, nici abandonarea, nici celelalte sentimente nu apar ca fiind de aceeași natură și nici nu pot fi explicate în același fel dacă le considerăm dintr-o perspectivă relațională ireductibilă la facticitatea artificială a unui „se” oarecare.”

Mă abțin cu greu să nu iau fiecare paragraf din cele patru capitole și să le explic așa cum le-am înțeles eu. Este o carte care te prinde încă din primele rânduri citite, când senzația de scufundare în ape mult prea reci este cea care te ajută să capeți acea clarviziune necesară ajungerii la mesajul din spatele rândurilor. Luce Irigaray iubește oamenii, asta se simte din fiecare rând scris și, datorită acestei iubiri, deconstruiește relația dintre „eu” și „celălalt” pentru a o reface așa cum trebuie. Deconstruirea lumilor existente pentru a construi lumi posibile este un demers specific vizionarilor, iar Luce Irigaray este o vizionară.

Cartea o veți citi dintr-o suflare, o veți pătrunde cu fiecare fibră din corp, dar mai ales cu mintea. Este o carte pentru cerebrali, dar care se citește cu toate simțurile. Acesta este unul din paradoxurile fenomenologiei de care autoarea nu se dezice. Așadar, să-l (re)descoperim pe Celălalt ca și cum ar fi un (alter)ego neștiut.

Sursa foto autoare: wahamiltron.com

Editura: Hecate