Am descoperit întâmplător (aşa cum fac mai mereu cu poezia) volumul Debaraua cu simţuri, publicat de Ciprian Măceşaru în 2013, la editura Tracus Arte din Arad, al treilea volum de poezie semnat de Ciprian Măceşaru pe care-l citesc, după Numele meu este Bryan Ruiz (Next Page, 2015, pe care, de asemenea, l-am recenzat) şi Locul în care n-am ajuns niciodată (Charmides, 2015) (deşi ordinea apariţiei este inversă).

A fost deja remarcat de critici (de exemplu, Radu Vancu în prefaţa la Locul în care n-am ajuns niciodată) faptul că poemele lui Ciprian Măceşaru nu se încadrează foarte bine în rama douămii-istă, că le lipseşte furia şi ostentaţia generaţiei, deşi autorul nu este străin de procedeele noii poezii, pe care le foloseşte copios şi bine. Versurile lui Măceşaru provin dintr-o interioritate care are capacitatea rară de a se pune în paranteze, în sensul epoché-ului husserlian, pentru a revela o experienţă originară sau pentru a suspina nostalgic în umbra absenţei ei. Cine mai poate viza astăzi, după toată deznădejdea şi ironia adunate de postmodernism, o experienţă originară? Cine mai poate încerca să descrie articularea originară dintre limbaj şi lume? Cine mai poate viza un miez ontologic dincolo de text? Şi, cu toate acestea, poezia lui Măceşaru tocmai asta face. Numai că epoché-ul nu se realizează prin intelect, ci prin simţuri:

„Sunt un animal cald/simt în tălpi/rădăcinile de sub asfalt” („Lichide”).

Poezia devine veche alchimie, în care umbrele nu se transformă în aur ci se descărnează câştigând forţă, se esenţializează, devin simboluri, după ce au perforat şi au străbătut realitatea.

„Când noaptea se va termina/eu mă voi micşora încet,/la gâtul tău voi deveni/un colier de oase.” („Un colier de oase”).

Dragostea însăşi e o chestiune care ţine de kairos, sincronicitatea perfectă care nu mai are nevoie de cuvinte:

„Mi-e sete/umplu paharul/cu apă/şi tu te trezeşti/ţi-e sete.”(„Dragoste”).

Limitele cuvintelor sunt testate într-o manieră mai degrabă modernistă, expresionistă, de şcoală veche. Poetul se joacă doar pentru a revela seriozitatea lumii, vorbeşte pentru a indica inefabilul, erotizează pentru a exaspera simţurile, ia cuvintele de pe lucruri brutal, ca şi cum ai lua o piele, vânează în mijlocul fiecărei vorbe micul ghem nervos care le face să pulseze. Iar când îţi propui asta (imposibil, totuşi, fără o umbră de ironie, fără o distanţă), te plasezi în plin paradox: locuirea limbajului şi totodată distanţarea critică faţă de el. Cuvintele sunt, în poezia lui Măceşaru, revelate în chiar indeterminarea lor esenţială: când simple onomatopee conjuncturale aproape de surpriza primatei în al cărei creier începe să se facă lumină, când dictoane şlefuite, concise şi ferm evocatoare, mici depozite de înţelepciune încărcate cultural şi personal:

„Sufletul nu e comparabil/şi nici compatibil/cu nimic./O vulpe vie/purtată la gât/e tot ce ne încălzeşte.” („Vulpea”)

Fiecare vers al lui Ciprian Măceşaru este ispăşit profund, e o spunere la capătul unui proces intens şi semnificativ de (auto)exasperare, este un „hăulit” ginsbergian, dar stilat, concis, sclipitor. E durere şi tandreţe, e duioşie şi deznădejde gnostică. Poezia din acest volum este expresia simplă a unei lumi interioare complicate, este, în termeni brâncuşieni, complexitate rezolvată. Ea dezvăluie, dar nu salvează nimic (nici viitorul şi nici trecutul):

„Ambulanţa aleargă/înnebunită/de la unul la altul/dar ajunge mereu/prea târziu.” („Scrisoare către tata”).

Există, de asemenea, un punct de conexiune între limbaj şi lume, care este pură intensitate şi pe care Măceşaru îl descoperă şi îl pune la lucru. Transpunerea în cuvinte a acestei intensităţi de graniţă este aici sursa poeticului. O lume dezabuzată care se îndreaptă spre moartea termică şi în care nu mai pot fi savurate decât fluctuaţiile vidului. Paradoxal, însă, o lume savurată cu plăcerea perversă cu care rupi coaja de pe o rană sau cu care dai cu limba peste ciotul sângerând al unui dinte. Iar peste toate, laptele dens al nostalgiei, dorul pentru ceea ce n-a fost, seva eternă a tristeţii:

„Uneori,/sticlele de alcool/se termină/înaintea/alcoolului,/însă capetele de pod/au întotdeauna/o poveste/de spus/despre oamenii/care ar fi putut să mai treacă/dintr-o parte în alta.” („Epilog”).

O lume la capătul nopţii, o lume atroce, locuită contradictoriu, transpusă în versuri în care golul se aude ca vuietul tăcut din naosul pustiu al unei catedrale.

Sursa foto: pagina de Facebook Ciprian Măceşaru

Editura Tracus Arte;

Anul apariţiei: 2013;

Nr. pagini: 67;

ISBN: 9786066641777.

Share.

About Author

Avatar photo

De când am învăţat să citesc, viaţa mea s-a desfăşurat numai în preajma cărţilor. Citesc orice mă face să mă simt curios, neliniştit, acasă sau străin. Citesc orice mă face să mă întreb şi să nu dorm noaptea. Citesc orice promite să nu se lase rezolvat uşor. Cred în metodă, dar nu mă pot ţine de ea, aşa că am decis să-mi accept în cele din urmă condiţia de gurmand livresc. Citesc pe apucate, din intuiţie, din plăcere, iar când scriu despre ceea ce citesc, încerc să pun în rândurile mele câte puţin din toate acestea.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura