Sanatoriul. Un pantof negru și unul roșu…

Motto: „Anii întregi de viață civilizată și de educație o făcură să rostească mecanic mulțumesc, vorbă care însă produse în cealaltă o tresărire. Ea nu fusese învățată să-l spună și nici să-l audă prea des. Doamne ferește, gândi, femeia asta-i o doamnă!” Adina Cotorobai

Volumul intitulat Sanatoriul adună mai multe proze scurte, destul de diverse ca tematică și abordare. Nu toate subiectele sunt grave, dar există un fir roșu ce justifică gruparea lor – ne putem gândi la intenția de a crea prin descrieri detaliate și inserții reflexive contexte sociale care asigură nivelul etic și pe cel psihologic al textului.

Sanatoriul este o povestire despre mizeria umană. Degradarea fizică este strâns legată de pierderea controlului la nivel emoțional și, ulterior, de pierderea oricărui control. Granițe subțiri despart normalitatea de anormalitate. Nu există posibilitatea evadării, din spital ieșirea se face prin sanatoriul, cel cu adevărat înspăimântător, al indivizilor iresponsabili, absolut liberi să circule prin viețile altora, fără diagnostic și fără tratament.

O proză care începe cu descrierea mâinilor se dovedește, până la capăt, un elogiu adus profesionalismului unui chirurg, laudă a mâinilor salvatoare. O serie de mici întâmplări ale vieții prilejuiesc reflecții despre felul în care mâinile, nu ochii, nu chipul, mâinile vorbesc de la sine, în locul nostru. N-ai cum să nu privești mâinile colegilor de clasă și să nu te gândești la inechitate.

„Mâinile copilului erau cumva solzoase, bordura de o culoare incertă oscilând între gri și negru de sub unghiile lui fiind o mărturie a unui mod de existență în care sărăcia era elementul primordial. Roșesc la gândul că, obligată să-i ating caietul, i-l apucam cu două degete, pe celelalte trei resfirându-le în aer, ca pentru a-mi asigura o distanță cât mai mare de obiectul împricinat, fapt care pe bietul copil se poate să-l fi marcat destul de semnificativ, având în vedere că era mereu tăcut și retras, chiar și fără lipsa totală de empatie și de delicatețe de care am dat dovadă față de un copil care oricum avea permanent pe figură un aer parcă vinovat. Doamne, ce lipsiți de imaginație și de compasiune pot fi uneori copiii, chiar și atunci când nu sunt cu totul insensibili! Cum nu pot ei nici înțelege și nici ierta ceea ce depășește sfera propriei existențe și cât pot fi de intoleranți cu ceea ce nu le convine!” (p. 57)

Bunica intervine, ca un personaj de poveste, cu înțelepciune și creează în propria familie, nu doar prin discurs, premisele acele săracii care este, mai mereu, sursă de discriminare. O pedagogie sănătoasă o face pe bunică să aplice metoda eficientă pentru corectarea comportamentului de superioritate nejustificată a copilului. Sărăcia nu e drept să fie disprețuită. Copilul înțelege mai multe din lecția aceasta a confruntării cu realitatea aspră, în primul rând faptul că sărăcia și bogăția sunt relative și țin mai mult de percepția despre lume și de adoptarea unei atitudini cuvenite:

„Mi-a spus că s-a hotărât să nu-mi mai pună la dispoziție nici apă caldă, nici săpun, nici prosoape curate și frumos mirositoare, că nu-mi va mai spăla hainele de școală, ba mai mult, că mi le va ține în bucătărie peste noapte, timp de o săptămână, interval în care nu mă va lăsa nici să îmbrac ziua ținutele mele civile și că va face efortul de a nu aerisi nici camera mea, nici bucătăria, apoi, colac peste pupăză, m-a privit cu niște ochi deloc asemănători cu cei cu care mă obișnuise și din care parcă se scurgea o bucată de cer senin când îi intram în vizor și mi-a spus destul de tărișor că mă va pune și pe mine să car lemne cu mâinile goale și să scot și eu din grădină și să-i aduc tot felul de verzăciuni pline de pământ, pe care să le mai și curăț în vederea gătitului, că nu mi-o pica nici mie coroana și abia după aceea vom discuta noi despre cum voi mirosi, cum îmi vor arăta mânușițele și despre cine se va mai apropia cu plăcere de mine!” (p. 58)

Condiția profesorului este prezentată în proza al cărui protagonist este Ricardo, un fel de dl Goe dus la școală, beneficiar de „lanț al slăbiciunilor”. Sistemul PCR funcționează infailibil. Când nu știe (și nu știe niciodată) să răspundă, Ricardo pretinde că este persecutat. Adolescentul își sfidează colegii care învață și vin la școală conștiincioși.

Deși finalul e ușor de intuit, întâmplările se rostogolesc într-o logică a moralei public convenite și creează un timp iluzia că lucrurile nu pot sta atât de rău. Profesoara de română este ea însăși un personaj izbutit, tocmai pentru că, în ciuda unei intransigențe morale învederate, are slăbiciunile și naivitățile ei. Femeia crede că binele învinge, și în viață nu e așa. Muncește în exces, iritându-și colegii, dar are un șef, care alt șef. Șirul de șefi e nesfârșit, iar efectul de (i)real, când secvența narativă decupează lumea funcționarilor corupți, creează o atmosferă cehovian-kafkiană.

Ricardo e un zeu, iar zeii, chiar analfabeți funcționali, poartă pe frunte laurii, puși în umbră de o încurcătură. Să ne deslușim, ar spune Caragiale. Ricardo are un tată care-și face apariția în curtea liceului în ziua absolvirii, după încheierea mediilor. Este insinuant, vocal și, în cele din urmă, amenințător, spre satisfacția lui Ricardo, care ascultă și el, laolaltă cu toți cei aflați acolo, injuriile și blestemele venite în potop, revărsate a umilință, în zi de sărbătoare a școlii, peste florile, și ele în exces, din brațele profesoarei:

„De la doi, trei metri, Ricardo își privea cu încântare părintele care restabilise dreptatea pe lume și care propovăduia credința într-un orășel patriarhal și profesoara, încercând să-și revină din stupoare, avu revelația și totodată explicația comportamentului copilului, dacă mai era necesar.” (p. )

Dilemă este greu de povestit, pentru că subiectul este dureros – abandon și maternitate, rolul parental prost înțeles, lipsa de opțiuni a copiilor cu diverse deficiențe cognitiv-emoționale etc.

Alte două proze, Cromatică și Surprize, sunt interesante prin felul în care transformă faptul divers în evenimente de familie. Gesturile mici, îngrijorările apărute de nicăieri, rezolvările de ultim moment, vocea liniștitoare de la telefon, un pantof negru și unul roșu, toate acestea alcătuiesc frumoasa nebunie a vieții de familie.

Publicat după un roman, Privind peste umăr (2018), acest volum de povestiri are tonalitatea delicată a experiențelor din care nu înveți niciodată suficient. O consolare nesfârșită vine din faptul că la trezirea din orice coșmar te așteaptă cuminți și ocrotitoare amintirile.

Las mai jos alte fragmente:

„Cu mâna la gură ca o țărancă în fața unei minuni nu vorbeam, nu mișcăm, nu-mi luam ochii de la acest om căruia simțeam că trebuie doar să-i sărut mâinile acelea inexpresive și geniale și demiurgice și, da, unice, dar mi-a fost rușine. Instinctiv, am respins orice gest încărcat de patetism, pomenindu-mă regretând că straturi de educație ne învață să disimulăm emoții simple, dar atât de umane în fond, esențiale, rare, de neegalat.” (p. 64)

„Mare pedagog, mama. Cum o învățase ea, de mică, să șteargă praful și să-și țină lucrurile în ordine, zicând mereu că nu-i de nicio treabă să pitești gunoiul, ci să-l scoți la lumină, să-l strângi și să-l arunci.” (p. 40)

„Parcă sunt Robinson, gândi ea și continuă, rozându-și unghiile pentru prima dată în viață, să încerce să pară cât de cât o ființă umană. Rezultatul era acceptabil, pentru moment. Mi-ar trebui o oglindă, își zise și începu să se pieptene cu degetele, așteptându-se să-și găsească șuvițele lungi, care-i coborau, de regulă, până la umăr. În locul lor, un perișor de maximum 7-8 centimetri! Ăștia m-au și tuns, gândi, oare ce-oi fi făcut?” (p. 22)

„Unde ești tu acum, fetiță, cum mai trăiești? Și cum nu simți tu, în oase, ce mi se întâmplă?” (p. 14)

„Se așază, mai mult se prăbușește pe un scaun din bucătărie și are o reacție care chiar că mă descumpănește, se vede pe fața lui că luptă din răsputeri, dar lacrimile îi îngenunchează voința și pornesc line pe obraz, oprindu-se în barba tăiată colier. Ajunge, gata, ți-ai făcut numărul, madam, mă aplec, îi prind fața în palme și-l întreb calm, cu o voce dintre cele mai dulci, dragul meu, ce zi e azi?” (p. 118)

„Carmina începu o eră de vis, avea mereu de făcut ceva ce-i plăcea, să învețe, să memoreze adică, dar ea era fericită, notele de la școală erau mulțumitoare, părinții liniștiți, totul se aranjase cum nu se poate mai bine.” (p. 135)

Sanatoriul de Adina Cotorobai