Despre Ovidius ni se tot spunea – cu o oarecare mândrie locală – că e poetul acela care a fost exilat în Dobrogea, la malul Mării Negre. În exil, inspirat de frumusețea (sălbatică) a locurilor a scris unele dintre cele mai frumoase texte ale literaturii antice. Spre deosebire de alte texte, acestea și-au conservat frumusețea de-a lungul timpului, motivele fiind diverse. Cert este că talentul lui Ovidius a trecut proba timpului, astfel încât și astăzi vorbim despre cele mai frumoase (și tragice) povești de dragoste din toate timpului. Zeițele aflate mereu în căutarea perfecțiunii au trăit cele mai frumoase povești de dragoste, iar eroii au fost rodul relațiilor acestora cu muritorii. Despre dragoste și formele ei se poate vorbi la nesfârșit, iar dramaturgia universală are texte de o frumusețe rarisimă din acest punct de vedere, adaptări ale unor texte sau piese scrise ca atare pentru scenele de oriunde. Ce trebuie urmărit atunci când un astfel de text intră în atenția spectatorului? Cadrul/rama istoric/ă, originea dramei și urmările. Finalul fericit al poveștii de dragoste apare abia după ce s-a plătit tribut greu: trădări de neiertat, cutume și tabuuri încălcate și sancționate aspru de societate, pribegii, urgii stârnite din senin, ani de așteptare care erodează relația de iubire în sine etc.
La final de stagiune, Teatrul Mihai Eminescu Botoșani propune un spectacol care marchează începutul schimbării de repertoriu. Andrei Măjeri, recent angajat al teatrului și-a asumat integral acest spectacol și cu sprijinul coregrafei Victoria Bucun a adus la scenă nouă povești de dragoste care puse cap la cap dau naștere unui întreg univers. Iubirea tumultoasă, pasionantă, cea care învrăjbește și naște războaie devine pretextul pentru cele nouă scrisori: Ariadna către Tezeu, Penelopa către Ulise, Fedra către Hipolit, Deianira către Hercule, Briseida către Ahile, Hipsipila către Iason, Medeea către Iason, Enone către Paris, Paris către Elena. Poți să nu ai habar de istorie antică, să nu fi auzit niciodată de zeii Greciei Antice sau de Penelopa și tot te ating dramele celor nouă eroine. Andrei Măjeri a lucrat atent fiecare text în parte, dându-i personalitatea cuvenită personajului și lăsând cale liberă poveștii spre public. Se joacă fără cască, dar vocile actrițelor se aud, în ciuda sălii deloc prietenoase în care se joacă (sediul teatrului este în continuare în renovare, iar sala unde sunt găzduiți n-are nici pe departe dotările necesare unei montări elaborată).
Fiecare scrisoare, fiecare text are o identitate proprie, derivată direct din personalitatea eroinei; unele sunt mai temperamentale, altele sunt victimele cutumei și al tabuului etc. Calități și defecte ies de-a valma la iveală și aduc în prim-plan și personalitatea destinatarului scrisorii. Publicul trăiește drama dimpreună cu fiecare eroină în parte, dar ajunge să înțeleagă și contextul istoric. Andrei Măjeri n-a supraîncărcat spectacolul la nivel auditiv, riscul era ca spectacolul să îmbrace o haină sonoră de care nu era nevoie: intermezzo-urile muzicale au fost elemente muzicale alese cu foarte mare atenție de regizor și au completat comentariile (trei la număr), pasaje textuale care aduc la un loc toate eroinele. Așa ajung ele să facă parte din aceiași poveste, una de iubire nesfârșită. Pe de altă parte, Măjeri are grijă să adauge și elementul de contemporaneitate, tocmai cu ajutorul acestor melodii, finalul nefiind deloc întâmplător ales (celebra Respect, lansată de Aretha Franklin în 1967, dacă țin bine minte, dar varianta aleasă de regizor este un coverrecent realizat). Așa se face că spectatorii ies din sală reflectând la condiția femeii în societatea contemporană, un mesaj pe care s-ar fi putut insista puțin mai mult de-a lungul reprezentației, astfel încât nota de reflecție să fie dominantă.
Spectatorii intră în atmosfera spectacolului în sala de așteptare, unde sunt rugați să citească câteva din scrisorile primite în urma apelului lansat de Andrei Măjeri. Scrisorile sunt prinse pe panouri cu mare grijă, dimpreună cu plicurile timbrate; scrisul și tipul de mesaj denotă că marea majoritate sunt de la adolescenți, dar sunt și câteva scrisori care te lasă mut, cum este schimbul epistolar între părinții lui Marius Dobrin, schimb care a avut loc în timpul celui de-al doilea război mondial. E un memento absolut necesar: tu când ai scris ultima scrisoare?
Eroine e primul spectacol al lui Andrei Măjeri în calitate de regizor angajat al teatrului din Botoșani. Un spectacol gândit pentru a cunoaște trupa de fete, iar fiecare monolog în parte a evidențiat calitățile și atuurile tututor. Dincolo de emoția evidentă asimilată premierei, s-a văzut pofta de joc și dorința nebună de a face impresie bună. Cu timpul, exagerările se vor atenua și vor rămâne evidențiate profilurile personaj. Pe cine am remarcat? E nedrept să nominalizez acum, dar cu toate acestea, am reținut-o pe Crenola Muncaciu, care face o Penelopă atât de credibilă și accentuează atât de bine latura tragică a personajului, încât îți vine să spui „Da, ea e Penelopa!”. Nici Fedra n-a trecut neobservată, grație Danei Bucătaru, Medeea stârnește controverse și stări contradictorii datorită Silviei Luca, care jonglează cu stările foarte bine, iar Elena (Gina Pătrașcu-Zamfirache) încheie spectacolul magistral. Unul dintre cele mai speciale monologuri este cel al Hipdipilei (Lidia Uja), cea care jonglează cu limbajele și tehnicile, astfel încât mare parte din monolog ajunge la spectator prin intermediul limbajului mimico-gestual; excelent lucrat și atent îmbrăcat artistic, astfel încât personajul să rămână parte a poveștii (riscul era să se producă o fractură în montare).
Eroine e începutul unei noi ere pentru teatrul din Botoșani. Să sperăm că trupa va avea parte de cele mai bune condiții pentru repetiții și că va reveni în sala teatrului, acolo unde îi este și locul. Aducerea lui Andrei Măjeri la Botoșani este și ea de bun augur, căci în ciuda tinereții, acesta are în portofoliu spectacole mari, cu succes la public, dar și la critica de specialitate. Fie ca Eroine să fie începutul unei colaborării marcată de succes!
EROINE – Teatrul Mihai Eminescu Botoșani
după Publius Ovidius Naso
Traducerea – Andrei Măjeri
Regia, scenografia și ilustrația muzicală – Andrei Măjeri
Coregrafia – Victoria Bucun
Distribuția (în ordinea apariției):
Ariadna – Alexandra Acalfoae
Penelopa – Crenola Muncaciu
Fedra – Daniela Bucătaru
Deianira – Lenuș Moraru
Briseida – Mirela Nistor
Hipsipila – Lidia Uja
Medeea – Silvia Luca
Enone – Irina Mititelu
Paris – Gina Pătrașcu-Zamfirache
Fotografii – Ghenadie Prisacaru
Video – Teodor Humă
Trainer limbajul semnelor – Ioana Tufar
