Familia Martin. Destinul, sub forma unei ciorne…

Motto1: „Suntem în căutarea unui autor.” Luigi Pirandello

Motto2: „Văd întotdeauna trecutul pe chipul prezentului; văd întotdeauna copilul din adult și strălucirea pasiunii în umbrele cuplurilor care se plictisesc.” David Foenkinos

După ce afli că David Foenkinos este nu doar prozator, ci și dramaturg, înțelegi construcția de tip scenariu a multor pagini din Familia Martin. Naratorul este mai mult un organizator al întâlnirilor cu personajele, face un fel de casting, alegând tipologiile promițătoare:

„De dimineață parcă mi se făcuse greață de ficțiune și coborâsem în stradă ca să caut o poveste. Mi se părea un gest smintit sau deplasat, dar la urmă urmei nu contează, nu trebuie să găsești o definiție pentru propriile intuiții. Tot ce știam este că acum aveam la dispoziție o întreagă familie. Cinci personaje a căror viață urma să o pun pe hârtie.” (p. 47)

Adevărul minciunilor ar fi, spune Llosa, o metaforă acoperitoare și pentru viață, și pentru literatură. Orice om are o poveste. Dacă dorești să o afli, va trebui să intri în familie. E nevoie să stai la masă cu soțul gelos și să suporți ostilitatea unor adolescenți – băiatul face audiență pe internet, fata are tendințe depresive.

Miza scriiturii este să readucă explicit, față în față, ficțiunea și realitatea. Cum este de așteptat, cu bogăția ei de elemente imprevizibile, realitatea ține ficțiunea în siajul ei, o controlează și verifică granița fragilă dintre lumi.

Numele personajelor există deja în Pagini aurii, sunt ale unor oameni adevărați, care își trăiesc viața reală, la concurență cu personajele care au, în paginile cărții, o altă viață, în acest caz, deopotrivă ternă și neliniștitoare, eșuată parțial, dar gata să reînceapă în neașteptat de multe planuri, în surprinzătoare direcții, multiplicat, de vreme ce un singur nume are mai mulți posesori și nu se poate ști niciodată numărul exact al acestor purtători de identitate – informație neverificabilă până la capăt. O femeie care să lucreze în domeniul croitoriei și să numească Tricot merită toată atenția scriitorului plecat în căutare de biografii. Fixarea numelor este un moment-bornă:

„Am vizitat toate aceste pagini ca să mă liniștesc; nu știu de ce am o relație atât de angoasată cu numele. La fel a fost și cu Madeleine Tricot. Mi se părea că pentru un personaj cel mai important este numele său. Restul decurge de aici. Neputând să le aleg pe cel al personajelor mele, aveam impresia că am devenit tatăl unui copil care avea deja un nume. Atunci mi-am propus să observ cum își duceau existența câțiva dintre cei numiți Martin, mai ales omonimii, ca să le avansez potențialul romanesc. Mă liniștisem, eram în cele din urmă foarte fericit cu familia mea Martin.” (p. 46)

Va trebui poate să analizezi titlurile adunate, de-a valma, pe rafturile din biblioteca oamenilor care acceptă să devină personajele tale. Și să constați că le-ai supraestimat, n-au cultură înaltă (scriitorul suferă un pic de snobism!), Cioran rezistă greu pe raftul de bestseller. În sufragerie, filosoful român este așezat la locul său, pe raft, de povestitorii anecdotelor despre Karl Lagerfeld:

„La familia Martin am găsit câțiva clasici, bestselleruri și trei sau patru Premii Goncourt. Din punct de vedere literar, mă aflam într-o familie de nivel mediu, care citea cărțile despre care vorbește toată lumea. Am fost surprins totuși să găsesc Despre neajunsul de a te fi născut de Emil Cioran în mijlocul volumelor pentru publicul larg. Mi s-a părut la fel de improbabil ca și cum Max Brothers ar fi scris o dramă. Am luat cartea și am descoperit eticheta Cumperi două cărți Folio și primești una gratis. Filosoful român se afla în mijlocul unei oferte promoționale care îi permitea să arunce o privire spre cărțile de succes. I-ar fi plăcut poate ironia asta a posterității. M-am gândit atunci la unul dintre aforismele sale care îmi plac atât de mult: E uimitor că posibilitatea de a avea cândva un biograf nu a făcut pe nimeni să renunțe să aibă o viață. Descopeream aici un fel de rezonanță cu proiectul meu, pentru că eram pe cale să devin biograful familiei Martin.” (p. 76)

Jérémie Martin, un adolescent introvertit, este capabil de mari surprize. Fabulează atât de veridic, încât este crezut imediat. Minte frumos și minte rentabil. O colegă de școală ar fi amenințat că se sinucide și ar fi lăsat un bilet de adio, care, devenind viral, ar fi ajuns și în posesia lui Jérémie Martin. Scrisoarea nu există, situația e inventată din dorința de a scăpa de insistența scriitorului avid de amănunte care, în mod firesc, îi privesc numai pe membrii familiei. Scriitorul îi face personajului o fișă, deschide o ciornă:

„Jérémie Martin, 15 ani. Prototipul adolescentului adormit și indolent. Totuși a dat dovadă de un oarecare umor.” (p. 48)

Jérémie are și o temă de rezolvat, pentru ora de literatură, și nu ezită să-i ceară sprijin scriitorului, căruia i se reconfirmă că gusturile sale literare nu sunt neapărat clasice. Iată un mit spulberat cu ironie: un scriitor nu este neapărat un cititor pe măsura așteptărilor celorlalți. Și nici un rezolvator de teme pentru ora de literatură. François Villon este un clasic – tocmai de aceea se dovedește greu digerabil (ce tristețe!) pentru cititorul de orice vârstă.

Familia Martin este în mare măsură un roman despre rolurile pe care și le asumă scriitorul. Un prim rol implică documentarea. Scriitorul simte nevoia de a construi „cazuri”, îndepărtând praful așezat pe istorii de familie. Este un investigator și, după ce are toate informațiile, formulează un verdict.

Alt rol care îi revine scriitorului este cel de psiholog. Își ascultă cu răbdare personajele și este, la rându-i, tentat (uneori, este somat) să-și spună povestea – despărțirea de Marie, dorința de reapropiere, speranța și dezamăgirea etc. Multe lucruri se întâmplă fără voia scriitorului, îi scapă de sub control, luându-l prin surprindere, fiindcă nici el nu are, până la momentul încheierii unei cărți, imaginea exactă a ceea ce a scris, cu toate că scrisul profesionist implică o anumită organizare, o construcție, cu etape și termene-limită, listă de obiective și fișe de personaj. Există, în procesul acesta al elaborării unui text, câteva lucruri imprevizibile. De exemplu, nu știi cât de repede este nevoie să-ți faci bagajul ca să călătorești, împreună cu personajul tău, pe urmele unei vechi iubiri.

În esență, David Foenkinos dezvăluie simultan identitatea unui scriitor și a personajelor sale. În desenul general se simte preocuparea pentru întrebări legate de condiția scriitorului: cine este scriitorul și ce este, mai exact, un scriitor?! cu ce se ocupă el, acest creator de biografii fanteziste, cu pretenții de veridicitate?!

Personajele din Familia Martin nu-și doresc un autor care să le salveze distribuindu-le un rol, cum se întâmplă în piesa lui Pirandello, Șase personaje în căutarea unui autor – asta e prima referință a textului, de neratat chiar pentru prozator, oricum, avută în vedere și trecută, printre alte referințe (Kundera, de exemplu), în paginile romanului. În acest caz, e invers. Autorul își caută personajele și, pentru asta, coboară în stradă, la propriu și la figurat. O croitoreasa de lux acceptă să i se scrie biografia. Brusc, autorul are acces la povestea întregii familii – fiecare generație are problemele și crizele ei. Viața profesională intră în impas, devine rutină sau sursă de angoasă – șeful își hărțuiește angajații. Educația e în derivă, tinerii nu au repere, dar fac audiență pe internet. Iubirile rezistă timpului, însă nu toate. Scriitorii își regăsesc dorința de a scrie ficțiune.

David Foenkinos propune un tip de proză care se are pe sine ca subiect. Povestea dă impresia că se scrie în timp real, pe măsură ce este citită, având din pricina asta cu o doză mare de improvizație, ironie și entuziasm.

Câteva informații despre autor găsim în prezentarea editurii:

„Romancier, dramaturg și scenarist, David Foenkinos este considerat un autor important al generației sale. Romanele lui s-au tradus în peste 40 de limbi, toate sunt bestselleruri, iar unele dintre ele au fost ecranizate. În Familia Martin, David Foenkinos lansează o adevărată provocare pentru cititor, jucându-se cu granița care separă realul de ficțiune.

S-a născut la Paris pe 28 octombrie 1974. Este romancier, dramaturg și scenarist. A studiat literatura la Sorbona şi a urmat în paralel cursuri de muzică, visând, pentru o vreme, să înfiinţeze o trupă. A debutat în anul 2001 cu romanul Inversion de l’idiotie. De l’influence de deux Polonais, recompensat cu Premiul François Mauriac, urmat în 2002 de Entre les oreilles. În 2004 publică Potenţialul erotic al soţiei mele (Le potentiel érotique de ma femme; Humanitas Fiction, 2017), care obţine Premiul Roger-Nimier în acelaşi an. Urmează un număr impresionant de romane, toate bestselleruri, unele distinse cu importante premii literare: în 2005, În caz de fericire (En cas de bonheur; Humanitas, 2008), Les cœurs autonomes în 2006, Qui se souvient de David Foenkinos? în 2007, carte care primeşte Premiul Jean Giono, în 2008, Despărţirile noastre (Nos séparations; Humanitas, 2011). Acestea sunt urmate de La délicatesse (2009, zece premii, ecranizat), Lennon (2010), Les souvenirs (2011, ecranizat), Je vais mieux (2013, ecranizat), La tête de l’emploi (2014), Charlotte (2014), care câştigă Premiul Renaudot şi Premiul Goncourt des Lycéens, Le Mystère Henri Pick (2016, ecranizat), Către frumusețe (Vers la beauté, 2018; Humanitas Fiction, 2020), Deux sœurs (2019), Familia Martin (La famille Martin, 2020; Humanitas Fiction, 2022), Numéro deux (2022). Autor prolific, Foenkinos a publicat de asemenea proză scurtă, piese de teatru și două volume pentru copii: Le petit garçon qui disait toujours non (2011) și Le saule pleureur de bonne humeur (2012).”

Las mai jos alte fragmente:

„Intensitatea unui sentiment este capabilă să oprească timpul.” (p.71)

„Povestea asta mi-a reamintit de un reportaj pe care îl văzusem recent. Imagini care făcuseră înconjurul lumii, stârnind o emoție puternică. La șaizeci și cinci de ani după Debarcarea din Normandia, un american se reîntâlnise cu femeia pe care o iubise. Uimiți de nebunia destinului, se țineau de mâini cu ochii în lacrimi. Timpul erodează totul în trecerea lui, mai puțin iubirea.” (pp. 72-73)

„Există o mare putere romanescă în banal. De altfel, majoritatea psihopaților au vieți bine delimitate, ca hârtia imprimată pentru manuscrise muzicale.” (p. 68)

„— Acum fiecare are ambiția de a fi fericit. Asta a schimbat în mod necesar așteptările noastre.

— Dacă spuneți dumneavoastră.

— Pretutindeni în jurul meu văd oameni care își schimbă viața profesională. A se reconverti devine norma. Îți dai seama la 40 de ani că nu mai vrei să lucrezi într-o agenție imobiliară, ci că preferi să predai yoga. Numai asta văd. De ce profesorii ar trebui scutiți de așa ceva? Pentru că sunt funcționari? Ceea ce simțiți mi se pare de înțeles. Poate că doriți să faceți altceva?

— În orice caz, nu yoga! Mă întristează că nu mai am nicio tragere de inimă ca să-mi fac meseria. De fapt, nu vreau să schimb nimic, ci doar să-mi regăsesc dorința de a-mi face meseria. — Chiar vă înțeleg, știu cum e să-ți pierzi cheful pentru ceva.” (p. 58)

„Poate că meseria ei era pur și simplu mai dificilă ca până atunci? Se vorbea din ce în ce mai mult despre părinții elevilor care se plângeau de copiii lor, care puteau deveni chiar violenți. Profesorii erau supapele de siguranță ale unei societăți în criză. Și cu atât mai mult într-un liceu de periferie.” (p. 57)

„Când nu ești mulțumit de viața ta, ți se pare că viața celorlalți e fabuloasă.” (p. 56)

„Mai bine singură decât cu tine. Da, asta spusese. Și am fost extrem de supărat pe ea. Dar sunt convins că o spusese cu scopul de a mă răni, pentru că nu mă putea face să reacționez. Nu văzusem semnalele pe care mi le transmisese; cele ale tristeții sale, ale neiubirii, ale neîmplinirii ei. Doar când a plecat am înțeles aceste lucruri. Atunci am simțit că mă cuprinde o melancolie pe care credeam că am eliminat-o în sfârșit din viața mea de mai multe săptămâni.” (p. 55)

„Mereu se-ntâmplă așa: nu te poți strecura printre picături când este vorba de un interogatoriu. Trebuie să spui neîncetat cine ești, ce îți place sau cu ce te ocupi, dacă ești singur sau împreună cu cineva. Iar în ceea ce mă privește gândul de a vorbi despre mine este totuna cu a merge în vacanță pe strada mea.” (p. 53)

„Uneori este nevoie doar de câteva eșecuri pentru a deveni insensibil fața de succes pentru totdeauna.” (p. 33)

„Oamenilor le place să vorbească despre ei. O ființă umană este un concentrat de autoficțiune.” (p. 13)

„Pentru mine era cea mai frumoasă dintre posterități: să continui să trăiești în inima cuiva.” (p. 18)

„Să fim sinceri: fericirea nu interesează pe nimeni.” (p. 27)

„Nu citesc prea multe romane contemporane, dar am observat că a scrie este deseori un mijloc de a regla conturi.” (p. 26)

„La vârsta ei, destinul are adesea forma unei ciorne.” (p. 42)

„Chipul ei exprima o dorință teribilă de a fi altundeva. Era acolo fără să fie, încât mi se părea că iau cina împreună cu Pătrat alb pe fond alb de Malevici.” (p. 42)

„Scrisul e o formă de trădare. A deveni scriitor este destinul oamenilor vinovați. Poate că anticipam un moment care avea să vină, cel în care personajele mele nu vor mai suporta ce scriam despre ele. Astfel m-am trezit cu gustul unei acre premoniții.” (p. 49)

„Ceva mai devreme, în prima parte a zilei, după ce mă gândisem la Șase personaje în căutarea unui autor, am găsit cartea lui Pirandello în bibliotecă. Am aruncat un ochi peste ea și am dat de fraza: Știți foarte bine că viața e plină de absurdități nesfârșite, care, fără rușine, nici măcar nu au nevoie să pară verosimile; pentru că sunt adevărate.” (p. 91)