M-am tot gândit dacă să scriu înainte de sărbători sau nu. Până la urmă, răspunsul a fost da, măcar că închid astfel un 2023 deloc darnic cu întâmplările memorabile. Până la urmă, bilanțurile au și acest rol, de a ne aduce aminte că mai avem de lucru, unii mai mult, alții mai puțin. De aici și combinația de ingrediente din salată: un drept la replică, ingredientele deja bine-cunoscute și unul care ține loc de condimentul-vedetă (căci, nu-i așa, oțetul balsamic nu poate lipsi din nicio salată).
***
Un drept la replică
În articolul precedent am scris despre Premiile Leibniz 2023. Efectul este unul încurajator, pentru că am primit un e-mail care ne arată, înainte de orice, că suntem citiți. Despre răspunsul domnului Adrian Niță nu comentăm, pentru că rămânem în orizontul lui „De Crăciun, fii mai bun!”.
PS: „unde dai și unde crapă” n-a rămas în circulație din întâmplare.
Stimați colegi
Premiile Leibniz au fost create în spiritul irenismului, toleranței și respectului. Promovarea creatorilor este un act pozitiv, de recompensă și de manifestare a pretuirii.
Vă mulțumim că ați amintit pe blog despre premii, dar dezaprobăm vehement bășcălia, lipsa de respect și mai ales lipsa de informare.
Dacă ați fi avut ceva mai mult respect pentru inițiativa noastră, ați fi aflat că relația Gabrielei Adameșteanu cu premiul este dată de preocuparea lui Leibniz pentru lingvistică, pentru studiul limbilor și mai ales pentru ideea de limbă universală – proiect gigantic prin care Leibniz, chiar dacă nu ar fi creat nimic, nici măcar analiza infinitesimală, ar fi rămas definitiv în istoria gândirii.
Domeniile in care Leibniz a activat (filosofie, matematică, fizică, inginerie, juridic, economic, filologie, biologie etc) sunt doar o parte din motivația acordării celor șase premii.
Postarea dvs arată nu numai lipsă crasă de informare și incultură, dar și, pentru noi, câtă uriașă nevoie mai are societatea românească de promovare a activităților acestui gigant creator.
Trist și dezamăgit,
Adrian Niță
***
Tot despre Leibniz…
Au apărut biscuiții Leibniz. I-am gustat și pot să afirm că sunt cei mai buni biscuiți posibili.
Pe de altă parte, depinde cu ce sortimente îi comparăm. Biscuiții Nietzsche, de pildă, sunt mai cremoși și necesită o voință de putere extraordinară pentru a te putea abține. În schimb, biscuiții Kant pot fi consumați numai în stare de rațiune pură.
S-ar putea folosi și la noi modelul cu succes. Aș cumpăra oricând eugenii Gică Manole.
(Bogdan Caranfilof, postare pe Facebook, 17 decembrie 2023)
***
Sindromul frazelor lungi
E greu, cu mult mai greu să scrii o cronică despre o carte de poezie, decât despre un roman sau o carte de proză scurtă. Pe cât de repede se citește o carte de poezii, pe atât de greu se scrie o cronică (bună) despre ea. Citeam zilele trecute topurile unor amatori de Goodreads și unul dintre ei remarca că ar mai avea timp să-și depășească recordul de cărți citite pe anul în curs dacă „bagă” câteva cărți de poezie, deci remarca nu-mi aparține. Chiar și așa, cauți recomandările bune despre un volum de poezii mult și bine; fie nu găsește nimic mai mult decât perimata expresie „ce-a vrut poetul să zică”, fie găsești cronici cum este cea din care am extras pasajele. Fraze lungi, pretențioase, uneori fără trimiteri directe la text, ceea ce-ți induce, în cel mai bun caz, o stare de disconfort. Cât despre Sindromul Joubert, încă nu m-am decis dacă să o citesc sau nu, deși autorul volumului nu mi-e deloc necunoscut.
„Sindromul Joubert”, cel mai recent volum de poezie publicat de Tiberiu Neacșu la Editura Cartier (2023), se înscrie în ceea ce Marin Mincu numește utilizarea materiei psihologice ca recuzită, nu prin anularea funcțiilor subiectului poetic, ci prin expansiunea lui, preschimbîndu-l în punto di partenza al unui excurs senzorial, deopotrivă individual și colectiv, în nucleul defectelor, al crizelor și al rarelor momente de armonizare. Armonizare nu doar a sinelui cu fantasmele personale, nu doar a interiorului cu exteriorul sau a trupului cu mediul în care se destramă sau se reconstruiește, ci și a unui prezent-(dis)continuu cu acele cîteva momente trecute, care nu pot părăsi memoria.
(…)
Textele – care variază prin spațiul pe care îl alocă desfășurării, sînt ba concise și tăioase, ba aluvionare, pline de vigoare descriptivă – explorează atît stratul epidermic al temelor pe care le abordează, cea a memoriei, a reflexelor mentale, a corporalității, la fel de bine cum reușesc să sondeze în tensiunea acestor problematici, să le aducă la suprafață și să le creeze valențe noi, nebănuite. Ansamblul funcționează ca un arc adus cu mare greutate la sol, despre care nu se știe niciodată.
(Sorina Rîndașu, Sindromul prezentului (dis)continuu, Literomania, nr. 310-311)
***
Criticul precum o mașină (de curse sau nu, rămâne să vedem)
Nici pe departe n-am citit tot ce se putea scrie despre criticii literari. Atenție, despre ei, nu despre ceea ce scriu aceștia. Nu sunt printre cei care sunt interesați despre omul din spatele literelor – ce face, cum arată, ce mănâncă, cu cine se însoțește -, decât în măsura în care toate acestea contribuie la definirea reperelor și valorilor critice cu care operează în mod curent. Mă număr printre cei care-l citesc și recitesc pe Eugen Negrici, din varii motive, dar nici prin cap nu-mi trecea că s-ar putea vorbi despre domnia sa ca despre, țineți-vă bine, o mașină. Am citit textul cu pricina de două ori, ca să-mi dau seama în ce cheie e scris, cum se raportează autorul la personalitatea criticului. Nu vă spun la ce concluzie am ajuns, vă las doar un fragment din textul cu pricina și un fragment dintr-un interviu mai vechi, acordat de Adrian Mureșan lui Adrian G. Romilă pentru Observator Cultural.
În peisajul criticii universitare de la noi, vocea lui Eugen Negrici pare cu totul singulară. Sub capota onorabilă a unui demers care îşi respectă blazonul academic – prin calitatea şi acurateţea informaţiilor, a resurselor, a conceptelor, a analizelor –, motorul este turat fără milă, alimentat de izbucnirile sarcastice ale unui limbaj aproape literaturizat, cu care, de regulă, critica academică nu este obişnuită. Reflecţia, nu atît sociologizantă, cît subiectiv-mentalitară, însoţeşte verdictele criticului şi istoricului literar.
Odată încheiată lectura masivului tom Literatura română sub comunism, nici unul dintre cititorii ei nu va rămîne neatins. În propriile lor biblioteci, cu titluri poate ştiute pe de rost, unele citite ori răscitite, alcătuite probabil şi din ediţii ale unor clasici, întocmite prin anii ’50, se vor fi strecurat, ca nişte umbre, primele îndoieli. Ediţii ciuntite, falsificate, cenzurate, care le vor fi legănat poate copilăria ori adolescenţa, nu vor mai putea fi acum privite la fel. Nume – cîndva inocente, cîndva simple adieri nostalgice ale manualelor de română – precum Dan Deşliu, Eugen Jebeleanu, Maria Banuş, Veronica Porumbacu ş.a. se vor colora în alte nuanţe. Nu e vorba aici, nicidecum, de bătălii în genul celor revizioniste, de anii ’90, mînate adesea mai degrabă de fantasme resentimentare ale eticului şi de zgomotoase anateme brăzdînd cerul la amiază. Însuşi Negrici scrie, în prefaţa la ediţia a treia şi nu fără un strop de amărăciune, că e prea tîrziu pentru aşa ceva.
(Adrian Mureșan, Critică și ironie, Dilema Veche, nr 1027, 14-20 decembrie 2023)
*
Pînă să ajung la Şcoala Internaţională Cambridge (actualul Transylvania College), unde am învăţat de la britanicul Julian Hingley (căruia îi sînt foarte recunoscător) că secretul constă, de fapt, pur şi simplu, în a aşeza pe fiecare om la locul lui, adică direct proporţional cu propriul său talent, astfel încît să îi poţi valorifica la maximum potenţialul, m-am chinuit, aruncîndu-mă, nu fără complexe, în braţele teatrului. Scriind eu însumi teatru sau dramatizînd diverşi autori, de la bucăţi din Caragiale pînă la scheciurile lui Caragiu, am reuşit să îi împing pe mucoşii cocoţaţi pe scenă să se autodepăşească, în primul rînd prin a vorbi corect, cu dicţie şi nu oricum, ci în văzul tuturor. Aşa s-a consumat primul an de învăţămînt la ţară, unde, după o vreme, deşi vibram la căprioarele lui Gârleanu şi coboram adesea în hăţişurile lexico-gramaticale, am sfîrşit efectiv prin a bate mingea pe maidanul şcolii, pe un teren năpădit de buruieni şi adesea invadat de găinile care ieşeau cotcodăcind de prin gardurile caselor vecine, sub privirile în sfîrşit mulţumite ale directoarei. În plus, mă închideam din ce în ce mai des în sala de sport, unde, atunci cînd nu dădeam, din cînd în cînd, cîte-un lap-tenis cu elevii, pregăteam în schimb, cu migală, spectacolele de teatru ocazionale (de Ziua Naţională, de Crăciun, de 8 Martie, de bun venit & de bun rămas etc.). Atunci, văzînd, vorba poetului, uimirea în a lor faţă, m-am întrebat întîia oară dacă nu cumva vocaţia mea este, de fapt, teatrul.
(Adrian Mureșan, mai mulți în unul, interviu acordat lui Adrian G. Romila, Observator Cultural, nr. 930, 13.07.2018)
***
A fi sau a nu fi canonic
Recunosc, am crezut că a vrut să scrie canonizat, dar atunci cuvântul n-ar fi avut nicio legătură cu numele pomenite. Autor canonic, BAS? Fie ea și Editura Polirom? Cum ar trebui înțeleasă expresia, din moment ce BAS nici măcar nu are toate volumele publicate la editura ieșeană? Cât de Schiop, el cred că ar fi primul care ar râde când ar afla de ce se face vinovat.
Tema ratării parcurge în romanul autorului o etapă definitorie, însă nu atât de dramatică precum o pu- tem observa la Bogdan-Alexandru Stănescu sau Adrian Schiop, autori canonici ai aceleiași edituri. Lumea creată, în cazul de față, prezintă o fațetă de un dramatism moderat, dar cu potențial spre acutizare.
(Diana Uscoiu, Simbioza individului cu ratarea, revista Steaua, 11-12, anul LXXIV, noiembrie-decembrie 2023)
După ce treceți de canonic, dați peste următoarele afirmații. Să-mi spuneți dacă numai mie mi se par a fi extrase dintr-un comentariu dictat elevilor pe post de text-care-te-face-să-iei-nota-maximă-la-BAC.
Să nu uit, în text este vorba despre proza lui George Dumitru, un autor care, iată, nu e canonic, dar chiar și așa ar merita o recomandare cu mult mai bună decât cea pe care o face autoarea textului apărut în revista Steaua.
Cele câteva pagini de început pot lăsa impresia unor direcții psi- hologice și polițiste, dar, parcurgând întreaga operă, se observă o analiză atentă a indivizilor neîmpliniți, de- busolați, într-o continuă căutare a sinelui. De aceea, temele principale și subsidiare vizează ratarea, inu- tilitatea, deprimarea și eșecul din relațiile interumane, cu precădere cea dintre părinte și copil. Lumea construită de autor este extrem de actuală și vie, vizând o descriere realistă a unei clase sociale aflate în impas existențial, marcată de lipsă de regăsire și de împlinire personală. Am remarcat, totodată, o fluiditate în timpul lecturii, reușind să capteze atenția prin lejeritatea și simplitatea scriiturii.
(Diana Uscoiu, Simbioza individului cu ratarea, revista Steaua, 11-12, anul LXXIV, noiembrie-decembrie 2023)
***
Un portret cu măsură
Cristina Gârbea scrie despre o carte dedicată lui Radu Lupu. Profanilor le las plăcerea să caute pe Google cine a fost RL, celorlalți pe recomand atât articolul, cât și cartea, ambele exemple de justă măsură în ale scrisului. Pe undeva, e o lecție de literatură dată de oameni care nu sunt oameni de litere, în sensul comun, ci muzicieni.
Îl descoperim, totodată, pe un mare iubitor de șah și de table, un companion în discuții despre astronomie, fizică, politică, matematică, istorie și, evident, muzică, un interpret auto-critic și aflat într-o permanentă stare de anxietate înaintea intrării pe scenă, incredibil de selectiv în ceea ce privește înregistrările sale – din această cauză ne putem bucura astăzi de o discografie relativ restrânsă a pianistului –, o persoană deosebit de discretă și timidă, care s-a ținut mai mereu departe de media – nu avea un site personal pentru a se promova (de altfel, nici nu cred că ar fi avut vreodată nevoie de așa ceva) și nu oferea niciodată interviuri. Dezinteresat de activitatea pedagogică, dar totuși deschis în a oferi, cu o infinită dragoste, întâlniri transformatoare mai tinerilor pianiști – puțini la număr –, atinși pentru totdeauna de intuiția și înțelepciunea lui tainice. Un solist român, stabilit la Lausanne, care refuza să primească onorariu atunci când era invitat să susțină concerte în țara sa natală. Un interpret calculat în mișcări, cu o coregrafie a cântatului eficientizată și esențializată, deloc expansiv și demonstrativ, „teatral prin nonteatralitate”, cum spunea pianistul Horia Mihail.
(Cristina Gârbea, Cum vorbim despre Dumnezeul pianului, Scena9, 19 decembrie 2023)
