Renewal – succesul nu apare din senin niciodată

Kibbutz-ul este o formă de organizare socială specifică evreilor care trăiesc în Israel; seamănă foarte mult cu fostele cooperative, promovate în cel mai agresiv mod cu putință de regimul comunist (românesc). Ce le deosebește este faptul că regimul comunist a pus accentul doar pe dimensiunea economică – organizația avea ca principal scop desfășurarea de activități economice, în principal din domeniul agricol -, în timp ce în Israel cei care trăiesc în kibbutz își organizează viețile, activitățile culturale și sărbătorile la comun, practic nu există nicio activitate a unui individ care face parte dintr-o astfel de comunitate fără să aibă acordul celorlalți. Chiar dacă membrii unui kibbutz ajung să muncească în afara acestuia, ei sunt obligați să contribuie la cheltuielile comune cu cote parte din câștiguri. Amos Oz este celebru pentru faptul că n-a părăsit kibbutzul după ce-a cunoscut faima, ci abia în partea a doua a vieții, din motive medicale. La fel și Ohad Naharin (Mr. Gaga), unul dintre cei mai mari coregrafi pe care i-a dat Israelul lumii artistice mondiale. Trebuie să intri un pic în atmosfera locului, să înțelegi principiile și forma de organizare specifice unui kibbutz ca să poți avea cu adevărat perspectiva asupra nivelului de dezvoltare a dansului contemporan în Israel.

Există mai multe documentare dedicate fenomenului dansului contemporan israelian, căci putem vorbi de un adevărat fenomen; în Let’s Dance! (2011), Gabriel Bibliowicz stă de vorbă cu mai multe voci ale dansului contemporan din Israel, fiecare celebru în felul său și încearcă să prindă parte din dimensiunea acestui fenomen. Se insistă pe două trăsături: lipsa unei tradiții (pe teritoriul actualului Israel n-a existat nicio școală de balet clasic, nicio preocupare pentru dans, în afara celor tradiționale, dar pentru ele nu era nevoie de o școală, căci tradiționalismul își făcea bine treaba în acest sens); a doua trăsătură este diversitatea, este cu adevărat impresionant câte stiluri de dans s-au dezvoltat în acest perimetru geografic, câte experimente artistice și formule s-au încercat, toate cu succes de public, dar mai ales de critică (la scară mondială). În Mr Gaga (2015), Tomer Heymann insistă tocmai pe acest ultim aspect, căci n-ai cum să înțelegi succesul lui Naharin, dacă nu-i înțelegi și metoda de lucru, stilul de dans inventat de el fiind o combinație unică de tradițional și inovație, membrii companiei lui fiind aleși pe criterii de rezistență la efort, dar și în funcție de cât de deschiși sunt la nou.

În ambele documentare este prezentă sau pomenită și Noa Wertheim, cea care este subiectul filmului Renewal (2015), documentar care poartă semnătura Stacey Menchel Kussell. Ea este cunoscută publicului românesc, pentru că a fost la noi în țară, fiind invitată la una din edițiile FITS (bine-cunoscutul festival de teatru de la Sibiu). Renewal intră în culisele succesului companiei înființată de coregrafă și propune spectatorilor o viziune de ansamblu asupra metodei de lucru și felului cum gândește ea dansul ca artă. Un documentar care te pune pe gânduri și care te provoacă să te uiți în oglindă: tu cât orgoliu ai?

În ultimii ani am văzut o mulțime de producții artistice puse sub semnul dansului contemporan, dar cea mai mare parte din ele dezamăgitoare sau de-a dreptul penibile; nu orice asociere de dansatori înseamnă automat companie de dans, după cum nu orice suită de pași și combinații trăsnite devine artă. Stacey Menchel Kussell, în dialogurile ei cu membrii Vertigo Eco-Arts Village caută să afle pe ce fundament se ridică succesul companiei cu același nume. O comunitate din care face parte familia extinsă a coregrafei – ea muncește alături de soțul și copiii ei, dar și de familiile celor trei surori, care au venit aici după moartea mamei. O comunitate care în timp s-a extins, căci din ea fac parte și membrii companiei, care vin să locuiască aici și să muncească cot la cot cu Noa și familia ei. Principiile după care se ghidează Noa Wertheim și Adi Sha’Al (soțul acesteia) sunt cele ale ecologismului, dar unul aplicat într-o formă foarte originală. Conectarea la natură înseamnă eliminarea obiceiurilor proaste, nu doar a risipei (de toate tipurile). Reciclarea apei și a oricăror materiale, ridicarea caselor cu materiale ecologice (cărămizi din lut) și organizarea vieții cotidiene în funcție de ritmul naturii, ce au în comun toate acestea cu dansul? Ei bine, trebuie să-i asculți pe cei doi ca să-ți aduci aminte de un lucru fundamental: la început dansul a fost ritual! Dansul a fost printre primele forme de comunicare directă cu divinitatea (nu contează numele acesteia) și a rămas parte importantă din ritualurile religioase multă vreme; până la urmă, toate ritualurile și riturile respectate cu sfințenie în biserica contemporană sau cu ocazia unor sărbători importante conțin urme ale acestor dansuri inițiatice sau ale dansurilor închinate celor care guvernau viața cotidiană în vremuri ancestrale.

Când vezi mâinile dansatorilor cum frământă lutul pentru cărămizi te întrebi cum de-și mai pot păstra grația și cum de-și întrețin mobilitatea corporală. Ei bine, muncind ei învață să renunțe la duritate, să asculte și să înțeleagă ritmul naturii. E un proces dificil și greoi, dar necesar dacă vrei să faci parte din compania Vertigo. Dansul lor cu picioarele goale pe scena improvizată, acoperită cu un strat subțire de pământ mi-a adus aminte de celebrele Anotimpuri ale Pinei Bausch. Ce diferență și, totuși, câte asemănări! Pasiunea totală, devoratoare, care reunește, dar și individualizează, comuniunea totală cu natura, expresia corporală care trădează intrarea într-o altă dimensiune, pe toate acestea se bazează Vertigo! Cultura pământului devine cultura vieții și te trezești invadat de o mulțime de întrebări: cât de benefică e izolarea, cât din stilul de viață și de muncă este sacrificiu/renunțare și cât este muncă și explorarea; cât de bine se simt copiii în acest mediu și ce pierd ei trăind într-un astfel de mediu; cum se apare succesul și cât de durabil este acesta; merită implicarea totală într-o cauză artistică sau e un moft la care poți renunța etc.

Vertigo Eco-Arts este o comunitate artistică, una care se autoîntreține și care se dezvoltă prin forțe proprii, independent de orice evoluție tehnologică, gadget sau cine știe ce altă bazaconie a momentului. Pare paradoxal, dar în mediul acela descoperirile științifice ale momentului par inutile și poate că este mai bine așa.

Rădăcini, să cauți să prinzi rădăcini, iată lecția lui Noa Wertheim! Înțelegi lecția și ți-o asumi ca fiind necesară doar dacă pătrunzi în universul Vertigo Eco-Arts. Așa vei înțelege de ce dansul contemporan are un succes de proporții în Israel și în toată lumea. Renewal este despre rădăcini, despre viață, despre conexiuni, despre tradiții și despre oameni. Nu neapărat în această ordine, dar musai despre toate acestea la un loc, plus încă ceva în plus.