Luna, ca extensie a Pământului – „Luna: o istorie pentru viitor” de Oliver Morton

Am avut, întotdeauna, rețineri față de ideea de viețuire în spațiu, din trei motive.

Primul dintre ele este mai degrabă o provocare, decât o îndoială și se referă la tehnologia necesară pentru susținerea vieții (pe Lună sau pe Marte), care trebuie să fie una complicată, costisitoare și care, oricum, ar implica riscuri destul de mari. Însă îndoieli în privința găsirii ideilor, metodelor și echipamentelor necesare nu prea am, căci avansul tehnologiei, cât și istoria aselenizărilor sunt încurajatoare în acest sens. Nu știm care sunt limitele minții umane, dar știm câte ceva despre limitările omului ca organism. Și acesta ar fi cel de-al doilea motiv al reținerii mele.

Filosofii considerau corpul o închisoare a sufletului și acesta este, în bună măsură, o piedică pentru aspirațiile noastre spațiale. Știm foarte bine cât de firav este echilibrul condițiilor de mediu care au permis apariția și evoluția vieții. Aceste condiții prielnice (distanța față de soare, mărimea, componența și arhitectura Pământului,…) par atât de extraordinare, în comparație cu restul universului cunoscut, încât cei mai mulți tind să nu creadă că sunt o pură coincidență. Toate aceste condiții sunt proiectate asupra noastră și ne dau nu doar numele, ci și calitatea de pământeni. Nu mă refer aici doar la faptul că, în condiții de microgravitație, fluidele se redistribuie în corp, se reduce volumul sângelui, inima slăbește și oasele se demineralizează, ci și la sănătatea mintală a celor care păstrează memoria pământescului în genele sale. Dincolo de organism biologic evoluat în condiții specifice și de „obiceiuri senzorial-psihologice pământești”, omul mai are și o dimensiune politico-socio-culturală profund înrădăcinată, cât n-ar suna de straniu, în mediul natural din care provine. Despre cea din urmă înrădăcinare vorbește și Hannah Arendt, în Condiția umană.

În fine, cea din urmă cauză a reticenței mele este de ordin etic. Am o supărătoare impresie că oamenii, speriați de rezultatul propriilor acțiuni asupra planetei și de aspectul tot mai vlăguit al acesteia, caută o altă victimă pe care s-o poată stoarce, după care vor căuta alta, și așa mai departe…

Toate aceste rețineri, însă, se referă exclusiv la ideea de a ne muta pe un alt corp ceresc, care persistă printre argumentele inițierii unor programe spațiale, dar nu și la explorarea spațială în sine, ca act științific gratuit (dar foarte costisitor), ca o încercare a limitelor minții umane, care are nevoie de spațiu pentru a progresa, la fel cum economia are nevoie de resurse în același scop. Una fără alta, însă, progresul minții fără cel al economiei și invers, sunt greu, dacă nu imposibil de realizat.

Ei bine, chiar dacă Marte este candidatul preferat pentru întâlnirea celor doi vectori, Luna nu trebuie exclusă din ecuație, din rațiuni practice, dar și datorită fascinației pe care încă o exercită asupra pământenilor. Un rezumat științifico-reflexiv al aspirațiilor, îndoielilor, încercărilor, eșecurilor și proiectelor noastre în ceea ce privește Luna ne propune Oliver Morton, istoric și filosof al științei, în cartea sa Luna: o istorie pentru viitor (The Moon: A History for the Future, 2019) tradusă și apărută recent la editura Polirom.

Structura alternantă a cărții, în care fiecare capitol conținând perspective, analize și reflecții este precedat de un ante capitol cu informații științifice despre fazele, mărimea, suprafața, orbita sau alte aspecte ale Lunii, precum și alternanța stilului jurnalistic cu cel eseistic, contribuie la, dacă nu chiar impune o lectură punctată, întreruptă și, drept rezultat, la rândul ei reflexivă. Dispunerea imaginilor este aliniată curgerii subiectului. Astfel, la începutul cărții avem imaginea feței vizibile (de pe Pământ) a Lunii, autorul ocupându-se narativ, mai întâi, de istoria cunoscută a explorării Lunii și finalizându-și eseul cu diferitele presupuneri despre viitorul probabil, dar totuși necunoscut, al acesteia, imaginea grafică care însoțește ipotezele pentru viitor ale autorului și încheie cartea fiind cea a feței invizibile a Lunii. Arhitectura eseului, concepută ca un drum dinspre cunoscut spre necunoscut, își are punctul de răscruce undeva pe la mijlocul cărții, în contactul însuși cu corpul ceresc, cel mai emoționant moment al cărții: aselenizările misiunilor Apollo din anii ’70. Redarea întocmai, neînsoțită de comentarii, a convorbirilor astronauților din timpul aselenizărilor creează o senzație de participare, de prezență a cititorului și îi transmite emoția și entuziasmul care trebuie să fi animat sufletele celor ce au călcat pe Lună:

„- Hop! Oameni buni, o fi fost un pas mic pentru Neil, dar mie mi se pare al naibii de lung…

Am să trec dincolo de talpă…

S-a marcat. Dincolo de… Ooh, e moale și delicat…

Hei, dar e tare. Nu mă scufund prea mult. Am să încerc să… puțin…

Fraților, dar știu că strălucește soarele, nu glumă. Ca și cum ți-ar focaliza careva un reflector drept în palmă.

Uite, pot să merg destul de bine. Al, dar trebuie s-o iau încetișor și să fiu atent la ce fac”. (p.138-139)

După mine, capitolul despre misiunile Apollo care încapsulează aceste convorbiri formează deliciul cărții, punctul culminant care ne face să înțelegem că nu putem trăi fără entuziasmul noilor descoperiri, iar dacă e să facem noi cuceriri, că specie, acestea ar fi bine să fie cognitive, nu de altă natură.

În celelalte părți ale cărții, Oliver Morton se ocupă de Lună din perspective diverse, inclusiv de obsesia oamenilor pentru ea redată în tot felul de scrieri, de la mitologie până la science-fiction. Răspunde, în măsura în care este posibil, și de îndoielile pe care le-am formulat la începutul acestui text.

Astfel, dacă e s-o luăm de la capăt, se pare că nu ar trebui să-mi fac multe griji pentru ecologia Lunii, acesteia lipsindu-i circuitele naturale specifice Pământului în care omul ar putea interveni și care ar transporta efectele nedorite ale influenței umane: nu există ape subterane, vânturi sau precipitații, dacă e să excludem „ploile” de radiații și mici corpuri din cosmos, precum și „vântul” solar, care, în fond, sunt periculoase pentru viață, nu și pentru Lună.

„Nelumescul Lunii o face oarecum imună la deteriorarea mediului. Substanțele pot ajunge mai ușor acolo unde pot provoca stricăciuni atunci când fluxurile lor de transport sunt planificate. Acolo unde nu sunt fluxuri, nu sunt nici fluxuri care să poată merge prost, nu există apă subterană în care să se scurgă toxinele, iar factorii poluanți nu pot fi duși de vânt. Și nu există nici acele mecanisme de angrenare care determină, ca pe Pământ, canonul, aflat în cantitate mare în atmosferă, să încetinească disiparea în spațiu a căldurii de la suprafață”. (p.300)

Dar ca să nu ne facem mari iluzii în privința ingeniozității, uneori toxice, umane, ar trebui să ne punem alte întrebări, de exemplu cele din chiar următorul paragraf:

„Acest aspect i-ar putea face pe unii să creadă că Luna ar fi locul adecvat pentru unele activități care pe Pământ ar fi prea periculoase. Experimente riscante cu reactoare nucleare? Nanotehnologie potențial periculoasă? Experimente biologice care n-ar putea fi permise niciodată lângă biosfera vie? Încercarea de a produce mici găuri negre?” (p.300)

Cine ne-ar putea asigura că, în rezultatul unor astfel de experimente, nu s-ar declanșa un război nuclear sau biologic, direcționat de o elită lunară către Pământ? Exagerez intenționat ca să arăt că putem avea tot felul de idei și fantezii…

Motive economice pentru prezența omului pe Lună autorul, de asemenea, nu a prea găsit. Luate la bani mărunți, toate ideile grandioase și revoluționare (panouri solare aflate pe orbite geosincrone, extragerea de heliu-3 pentru reactoarele cu fuziune, dezvoltarea unor industrii imposibil de susținut pe Pământ…) par să fie prea costisitoare și neavantajoase pentru a fi implementate pe Lună. Cea a turismului Lunar se ține cel mai bine pe picioare și am văzut, recent, odată cu zborul lui Bezos ca turist în spațiu, că ar putea prinde viață. Din carte vom afla și despre alte planuri ambițioase ale fondatorului Amazon-ului, în ceea ce privește spațiul:

„Dl Bezos vorbește despre un viitor care va sosi peste câteva zeci de ani, când un milion de oameni vor trăi pe orbită, măcar parțial, activând în ramuri ale industriei care nu-și vor găsi loc pe Pământ. Într-o asemenea inversare, activitățile economice care au fost considerate cândva esențiale, precum și cele manufacturiere și bazate pe utilizarea forței fizice, vor ajunge pe orbite periferice, iar Pământul în jurul căruia vor gravita se va reface cu ajutorul unor mijloace neprecizate momentan, într-un mozaic de arii naturale, parcuri, terenuri de golf și grădini, un loc unde nu se produce, ci doar se livrează”. (p.238)

Chiar dacă planul este nu să diminuăm, ci să transferăm în altă parte acțiunea umană nocivă, sună ademenitor, însă impedimentul condițiilor inadecvate vieții în acel spațiu rămâne în picioare și încă nu știm să rezolvăm această problemă.

Dacă lăsăm deoparte provocările tehnice și economice, rezolvabile mai devreme sau mai târziu, precum și tentația de a transfera viața pe Lună, ceea ce trebuie să știm e că Luna este relevantă pentru viața de aici, de pe Pământ. Se consideră că Pământul ar avea o atmosferă prea densă și, de aceea, sufocantă fără Lună. De asemenea unele ipoteze susțin că mareele provocate de Lună au fost cruciale pentru apariția vieții, atunci când, milioane de ani în urmă, Luna era mai aproape de Pământ și aducea apa în cavitățile rocilor, creând elementele chimice necesare apariției vieții. O altă ipoteză spune că Luna atenuează oscilațiile Pământului, asigurând înclinația stabilă a axei acestuia, necesară susținerii vieții complexe.

Luna este importantă din varii motive practice și raționale, dar dincolo de acestea, ce ar fi cerul fără spectacolul acestei fascinante apariții nocturne sau fără deopotrivă fascinantul și întrucâtva terifiantul spectacol al eclipselor? Ce ar fi literatura fără Lună, plimbările pe înserat fără răsăritul ei impozant?… Fără pustietatea Lunii, Pământul ar fi fost și el pustiu, de aceea poate că, într-adevăr, trebuie să ne gândim la Lună ca la o „extensie a Pământului”, nu doar având în minte colonizarea ei, ci și atracția pe care o exercită ea asupra noastră, a celor ce o admiram de aici, de pe Pământ.

P. S. Deși mă plictisește deja, nu ar trebui să obosesc să semnalez faptul că multiplele greșeli, mai mari sau mai mici, sunt dezonorante, dezolante și, de multe ori, creează confuzii, mai ales în cazul cărților cu subiect științific și în special când e vorba de date concrete (cum ar fi suprafața Lunii), pentru că ne face să punem la îndoială corectitudinea celorlalte informații prezentate.

Luna: o istorie pentru viitor de Oliver Morton