Futilităţi electorale şi alte poveşti de adormit oamenii mari. Cântărirea pâinii

Motto: „Arta de a povesti a fost, de‑a lungul vremurilor, atât o îndeletnicire profitabilă, cât şi un prilej de veselie. An de an, au fost născocite poveşti, aşternute în scris, devorate, uitate. Oare ce s‑a ales de ele? Câteva au supravieţuit, şi acestea, ca o mână de seminţe, au fost răspândite în succesiunea generaţiilor, propagând noi povestiri…” Heinrich Zimmer, Regele şi cadavrul

Volumul Futilităţi electorale şi alte poveşti de adormit oamenii mari propune un gen de proză inclasabilă, amestec de reflecţie etică, scriere moralizatoare şi transcriere a scenelor din comedii cotidiene (în limbajul colocvialităţii cât se poate de pitoreşti), eseu pe tema istoriei mentalităţilor levantine, roman de aventuri donquijoteşti şi schiţe cehoviene. Greu de spus în ce gen de scriere se încadrează exact această carte care surprinde autentic atâtea ipostaze în care te recunoşti fără să faci un mare efort.

Cei doi autori, Adriana Bogatu şi Adrian Victor Vank, au maniere stilistice diferite, aş spune, acum, chiar perfect identificabile după amprentele expresivităţii. Trecerea de la o secvenţă la alta asigură un ritm potrivit lecturii şi te ajută să vezi, până la detaliu, cum funcţionează, ca mecanisme de construcţie, utilizarea diverselor elemente specifice naraţiunii.

Ca să spui o poveste, ai nevoie de o întâmplare, dar contează şi atmosfera, continuu smintit-electorală. Personajele sunt fixate într-o dimensiune clară, ca în proza de caractere. În fine, tonul povestirii nu e niciodată monoton, amestec de melancolie camuflată în scepticism, ironie fină şi sarcasm, disperare tardivă şi uluire nedisimulată în faţa unui spectacol în care alternezi postura de spectator cu cea de actor, fără să ieşi niciun moment din haina de regizor al propriului destin – „Vuiet, muzică, iluzii…”.

În orice poveste, dialogul este o invitaţie la replică, la participare. În cartea de faţă, dialogul este interiorizat. Tema incomunicării este explicită. Replicile rezonează cu adevărat în lăuntrul, nu în afara fiinţei preocupate de atât de multe lucruri diferite cărora trebuie să le facă faţă în acelaşi timp. În zgomotul lumii se amestecă, de exemplu, programul Biroului Electoral, conceperea unui test-grilă pentru politicieni, mersul la supermarket, traversarea pandemiei sau depăşirea perioadei examenelor.

Interesantă este, pentru cititor, în această proză simbolică despre inconsistenţa lumii, figura însăşi a autorului, omul care, scriind, se construiește pe sine, încercând să se cunoască, să-şi înţeleagă rostul, să reziste pragmatismului de carton şi nonvalorii. Oglinda surprinde portretul unui om ocupat, locuit de nelinişti şi întrebări, contrazis de realitate, nevoit să constate că el însuşi trăieşte, scindat, la intersecţia mai multor eu-uri/roluri sociale. Lumea se strânge:

„Lumea se strânge că o pungă de hârtie arsă. Adicțiile inconștiente, dezvoltate în lunile din urmă, riscă să devină letale. Cine era acomodat cu tăcerea a avut timp să se piardă cu totul în abisul ei. Ieșiți din hibernarea pandemică, mulți au descoperit că le dispăruseră din cuvinte. Că le asociază cu dificultate noţiunilor. N-am crezut nicio clipă în morala poveştii cu o să fim mai buni. Deloc. Omul e o fiinţă lăsată de capul ei. Ameninţarea cu strunirea prin destin avea să vină mult prea târziu ca să mai fie luată în seamă de homo sapiens. Imperfecţiunile iniţiale ale speciei s-au multiplicat haotic. Masca devenită obligatorie ne ascunde, deopotrivă, rictusul, grimasa şi zâmbetul. Mai ales zâmbetul. Devenim infirmi de zâmbet. Ne recunoaştem cu dificultate. Ochii au preluat toate funcţiile faciale anterioare. Problema e că ochii sunt neîndurători. Se fac lamă de bisturiu care sapă-n viscere putrede, neîndurătoare săbii de samurai, zid de cetate sau înşelătoare apă liniştită. Masca anulează echilibrul fizionomiei. Ascunde. Unii ar spune că protejează. Incontestabil, din punct de vedere medical, chiar aşa e… Singuri, ochii rămân să spună povestea. Sau s-o tacă.” (p. 134)

Finețea analizei dovedește cunoașterea naturii umane. Ca într-o fișa clinică sunte trecute simptomele maladiilor sociale. Simțul umorului e salvator:

„Te cerți cu mâța? Da, mi-a luat telecomanda. Culcă-te, sigur e de la vaccin…” (p. 187)

Stările de spirit prinse în paginile acestei cărți au, în general, rezonanță sceptică – tot ce e nefiresc e acceptat în ordinea normalității. Revolta e un act eroic și inutil. Societatea impune individului să se plieze pe mecanismele de adaptare (sau să dispară), să suporte diverse constrângeri sociale, care, pe lângă cele de natură personală, provoacă sentimentul acut al pierderii libertății. De la o vârstă încolo, individul este o marionetă, care acceptă umil ce i se cere, indiferent ce i se cere.

Materia cărţii este alcătuită din fapte, gesturi şi cuvinte absolut obişnuite. Rutina amestecă totuşi printre banalităţi acele lucruri cu potenţial de grozăvie. Este tulburător să fii un tânăr insulino-dependent într-o unitate militară în care nimeni, nici medicul unităţii, nu e dispus să creadă că suferi de ceva. Se întâlnesc, practic, două tipuri de rigoare: cea brutală, specific cazonă, din exerciţiul puterii, şi cea a pacientului care ştie că de respectarea strictă a programului de viaţă (cântărirea păinii) depinde supravieţuirea:

„Merge şi lapte simplu, domnule doctor, doar să-mi cântăriţi pâinea, i-am spus cu voce de licean timid. Am primit ceva lapte făcut din lapte praf şi apă, multă apă. Seara am solicitat din nou cântărirea pâinii, iar la ora 10 P.M. am cerut suplimentul de 20 de hidraţi de carbon, adică… un măr. Cred că treaba cu mărul a pus capac. A doua zi, a sunat la medicul meu curant din capitală şi s-a lămurit. Mi-a făcut o adeverinţă pe care scria Inapt serviciu militar. Mi-am făcut bagajul şi am plecat. Era să uit: am lăsat celor doi colegi de salon sacoşa cu mere pe care o aveam sub pat şi sticla de lapte bătut din frigider.” (p. 132)

În eseul Regele şi cadravul Heinrich Zimmer subliniază puterea naraţiunii de a rezista timpului, suferind, e drept, diverse metamorfoze, care nu-i alterează însă forţa simbolică. Povestea trece mai departe şi capătă noi înţelesuri: o istorisire continuă să îţi spună lucruri noi, chiar şi după ce credeai că asta nu mai e cu putinţă. Cine ştie să spună povestea rămâne cumva în afara timpului său, un Dresor de cactuşi pentru care …și duminică e tot sâmbătă.

Futilităţi electorale şi alte poveşti de adormit oamenii mari este un titlu care îţi permite să anticipezi tema fundamentală a cărţii – nu politica, ci chiar povestea care „adoarme” neliniştile – „cântărirea păinii”.

Futilităţi electorale şi alte poveşti de adormit oamenii mari de Adriana Bogatu și Adrian Victor Vank