O revistă de specialitate, un ziar sau un site al unei publicații cu profil generalist conțin câteva rubrici care alcătuiesc un format care se adaptează cu trecerea timpului. Interviul, articolul de opinie și cel de informare nu lipsesc sau n-ar trebui să lipsească din „scheletul” niciun cotidian sau al unei reviste. Salata din această săptămână are, cum altfel, sare și piper, dar mai ales are oțet, balsamic sau nu, rămâne să apreciați dvs.
***
Despre bula de șampon nimic?
De ce tema săptămânii și nu rateul săptămânii? La asta mă gândesc atunci când dau peste articole scrise la repezeală, panseuri demne de revistele elevilor (cel mult), vorbe însăilate, doar de dragul de a trece în CV „articole apărute în…”. Cu cât e revista mai bine cotată în mediul publicistic, cu atât mai mare e rateul. Când egoul e atât de puternic, încât a scrie pentru (Dilema veche în cazul de față) e mai puternic decât autocenzura afli că trăiești (trăim cu toții) într-o bulă de săpun. Ce să zic, prefer șamponul bio oricărui săpun, dar nu m-a întrebat nimeni despre ce prefer.
„Cred că nu oricine e în stare să trăiască începutul, iar asta pentru că începutul poate avea ceva crud și tranșant, pentru că îi face pe oameni să se simtă în multe feluri ambigue: îi face mai îndoielnici, mai vulnerabili, mai anxioși, mai vitali, mai autentici și invariabil speciali. Și, în cele din urmă, imponderabil cum e, ajungi să te întrebi ce e în capul tău, cum ți-a încolțit gîndul să începi ceva cînd conspirațiile minții tale sînt mai puternice. E ca atunci cînd ieși din bula ta de săpun pentru că se sparge brusc, în afara voinței tale, fără indicații pentru ce are să vină. Mă gîndesc de multe ori că poate începuturile nu sînt altceva decît înfăptuiri a ceea ce e pus deoparte pentru fiecare, o întîlnire cu ceea ce așteptăm sau nu, care uneori e inerent, dar de care ne temem mereu, care e imprevizibil și nesigur.” (Ioana Moroșan, Uneori nu e decât o dimineață, în Dilema Veche, nr. 1033, 25 – 31 ianuarie 2024)
***
Interviul, între „așa nu” și „așa da”
Citesc multe interviuri, pentru mine sunt o sursă prețioasă de informații despre credibilitatea persoanei care este întrebată. Nu m-au interesat niciodată can-can-urile, ci doar să înțeleg felul cum gândește persoana intervievată. De aici și unul din criteriile de selecție pentru atunci când fac recomandări sau pentru alcătuirea unei bibliografii de specialitate.
Întâmplare face ca zilele trecute să citesc două interviuri cu doi oameni prezenți în agora, cu destine și cariere profesionale foarte diferite. N-au aproape nimic în comun cei doi oameni, în afară de faptul că în interviurile pe care le-au acordat ating, fie și tangențial, cam aceleași probleme. Dacă unul dintre ei are o exprimare elegantă, la obiect, fără să fie prea prețios, argumentându-și orice afirmație, celălalt este la polul opus; cel din urmă nu doar că are o exprimare nepermis de colocvială (aici vina este parțial și a ziaristului, pentru că întrebările sunt formulate în aceeași cheie, deloc bine structurate), dar nu epuizează nicio idee, nu aduce argumente solide și verificabile din punct de vedere științific de către oricine este interesat. Las aici două fragmente din cele două interviuri, pe care le-am ales cu foarte mare greutate, fie și pentru că discrepanța dintre ele este copleșitoare. Primul exemplu este din categoria „așa nu”.
.
„Mi-a atras atentia la lansarea cartii dumneavoastra o propozitie pe care ati spus-o, ca dupa ce ati inceput sa scrieti despre inceputurile ocupatiei sovietice in Romania v-ati dat seama ca atmosfera semana cu ce se intampla acum, dupa declansarea invaziei rusesti in Ucraina. La ce va refereati?
Cand s-a intamplat chestia din Ucraina, m-am intrebat cum ar reactiona societatea romaneasca daca ne-am trezi cu rusii pe Prut?
Ceea ce nu e exclus sa se intample.
Bineinteles! Si atunci, singura comparatie, singurul fel de analiza era sa ma duc intr-o epoca in care s-a intamplat asta deja. Si asta era anii ’40, cand au intrat rusii peste noi. Chiar asa si incepe cartea, cand rusii vin la Colentina si la bariera Pantelimonului, venind din Moldova si intrand in Bucuresti. Si apoi sa stiti ca nu s-a oprit, s-au dus la bulgari imediat! Abia esaloanele doi si trei s-au oprit la Bucuresti. Si m-am intrebat cum ar reactiona societatea romaneasca? Si toata cartea este analiza acestei probleme, de fapt! Cu intelectualii care s-au vandut – vezi Sadoveanu, vezi N.D. Cocea, care era deja bolsevic, vezi Ralea, Zaharia Stancu si ceilalti. O panoplie intreaga. Si am facut analiza pe cazuri concrete. Pe de alta parte, ce-au facut politicienii nostri in momentul ala? Si am gasit destule analogii ca sa-mi dau seama ca societatea romaneasca de astazi ar fi foarte nepregatita in cazul asta. De asta si ideea mea ca in spatiul public sunt cam multi filoputinisti care emit mesaje. Am vazut acest discurs la televizor. Si sunt si altii care au asemenea discurs. Sunt si grupati. Am vazut si o lista de guvern filorus!
Da?
Da. Care circula prin Bucuresti!
De cand?
De cateva luni. Din vara, cred. Si circula. Adica personaje foarte interesante. Nu vreau sa dau nume, ca pot sa ma dea in judecata. Dar cand inchideti telefonul, va spun.
Deci, baietii sunt pregatiti deja…
O, da! Dar sunt in fierbere! Adica abia asteapta sa le dea cineva os, sa aiba de ros. Sa fie prim-ministri, ministri, sa fie pe functii mari. Abia asteapta! Sunt ahtiati de putere. De dragul puterii sunt in stare de orice. De asta va spun ca, daca rusii ar da gramada peste noi, sa stiti ca n-ar avea cine stie ce rezistenta! Veti vedea a doua zi oameni care s-au batut cu pumnii in piept de-atata patriotism ce-i pe capul lor si de atatea fidelitate fata de Romania si care se vor livra foarte repede! Va fi exemplul Sadoveanu inmultit cu doua milioane!”
(Stelian Tănase, interviu acordat lui Matei Udrea pentru aktual24.ro, 27 ianuarie 2024)
*
„Deşi, cum spuneţi, este o perioadă în care trăim bine în comparaţie cu alte intervale de timp din istoria recentă, părem şi noi – aşa cum sunt şi alte societăţi, unele cu o mult mai veche tradiţie democratică decât a noastră – că ni s-a urât de bine. Altfel cum să explicăm creditarea de către destui oameni a puseurilor antidemocratice ale unor partide populiste extremiste?
E posibil să existe şi un sentiment de bovarism naționalo-existențial pe care să-l trăim la nivel şi personal, şi local, şi planetar. Adică să ne închipuim că suntem mai grozavi decât suntem, dar că împrejurările nu sunt la înălțimea noastră. În ce privește România, cred că ar trebui luate în seamă mai multe elemente. În primul rând, trebuie să ne gândim la acel aproape un deceniu de blocaje, între 1990 şi anul 2000, când aşteptările oamenilor au fost enorme. Noi am luat libertatea ca fiind ceva de la sine înţeles şi, mai mult decât atât, părea să fie un fel de cheie universală care să rezolve toate problemele, şi pe cele de natură economică, şi politică, şi juridică şi aşa mai departe. Or, nu e aşa. Şi, probabil, această insatisfacţie persistă în fiecare dintre noi, și am transmis-o subconștient şi celor din generaţia mai tânără. Deşi evoluează într-o cu totul altă paradigmă, tinerii sunt, cum se spune, „în lumea lor”, nu par să fie afectaţi de nimic din ceea ce se întâmplă în jur. Îi afectează mai degrabă ceea ce se întâmplă în alte părţi ale planetei. Iar din acest clash al civilizațiilor, din această confruntare permanentă de frustrări, de așteptări, apare acel sentiment conduce la frustrări acumulate în timp. Diferența între ceea ce omul tânăr de azi așteaptă și ceea ce oferă societatea în care trăiește e enormă. De aici provine, cred, una dintre explicații.
O alta ar fi faptul că, pornind cu pas greșit în democrația postdecembristă, nefăcând ceea ce trebuia făcut atunci, și anume o curățenie radicală la nivelul societății, s-a perpetuat un anumit tip de zgură pe care l-au adus cu ei cei care în vremea comunismului erau la putere şi care au reușit, prin faptul că aveau informații, să pună mâna pe resursele economice ale țării. Or, ei impun și astăzi un anumit ritm de existenţă, o anumită formă de a trăi convenabilă lor. Şi acest lucru este de natură să creeze frustrări, iritare şi să ducă la ceea ce vedem deja, la recrudescențe ale extremismului. Vorbesc de revigorea extremei stângi de esenţă marxist-lenininstă şi, de asemenea, de mişcări care păreau nu numai dispărute, dar care, în orice lume civilizată, sunt considerate ca inacceptabile, de extremă dreaptă. Avem, tot mai pronunțat, elemente de neo-legionarism ca la carte, de xenofobie şi un extremism cu nuanţe contondente pe care nu l-am întâlnit decât sporadic și marginal în primele decenii de după 1990. Chiar dacă şi atunci existau câteva focare, în primul rând Vadim Tudor şi România Mare, precum şi formaţiuni ca Vatra Românească, ele nu au ajuns la impactul pe care-l au în momentul de faţă formaţiuni precum AUR sau personaje precum Diana Şoşoacă. Asta ridică un mare semn de întrebare asupra capacității unei mari părţi a populaţiei de a gândi raţional.”
(Mircea Mihăieș, interviu acordat Melaniei Cincea, pentru putereaacincea.ro, 26 ianuarie 2024)
***
Cui folosesc astfel de comentarii?
Dincolo de faptul că îndepărtează definitiv cititorul (sau pe posibilul cititor) de cartea respectivă, rămâne întrebare aceea „de ce?”. De ce să răstălmăcești în asemenea fel un text și să încarci un personaj cu atât de multe proiecții personale, încât se pierde în ceața unei lecturi deloc bine orientat. Între comentariile și eseurile învățate pe de rost de elevii din anul terminal de liceu și textul de mai jos nu există decât o singură diferență: acesta nu trebuie învățat pe de rost (încă!).
„Universul fixat prin scris este înțeles de Moromete ca o lume aparte, aspect surprins de secvența în care Niculaie, bolnav, scapă din mâini cărțile de premiu. Tatăl ia „coroana de jos cu niște mișcări sfioase, abia atingând buchetele de flori, apoi adună cu aceleași mișcări line cărțile împrăștiate; el se apleca încetișor, prindea cartea de colț și o ștergea de praful de pe ea făcând-o să alunece ușor peste cămașa și izmenele sale, apoi o lua sub braț și aduna altă carte“. Ceea ce face Ilie Moromete nu mi se pare deloc lipsit de importanță. Nu este vorba aici doar de un anumit respect față de carte la acest „țăran filosof“ ori Socrate de la Dunăre, cum a fost considerat, într-adevăr „cel din urmă țăran“, ci de cu totul altceva. Înlăturând pulberea de pe cărți, Moromete separă două universuri: separă universul cărții și lumea ideală a acesteia de materialitatea grea a țărânii.
Credincios realității imediate, Moromete nu-și aruncă privirile pe literele ficțiunii. El citește ziarul proaspăt, adus special pentru el; nu face, precum Ion al lui Rebreanu, sã citească ziarele vechi primite de la Herdelea, în care evenimentele, ce nu mai prezintă interes, contează ca simple narațiuni.”
(Mircea Moț, Ilie Moromete sau omul care nu a scris, revista Ateneu, nr. 651-652, noiembrie-decembrie 2023)
***
Când se știe (prea bine) că rostul unui articol este să informeze
La celălalt pol, un articol din care aflăm câte ceva despre fauvism și despre artiștii reprezentativi pentru acest curent artistic. Nu doar că nici nu ne trece prin cap întrebarea dacă autorul textului este un admirator al artiștilor respectivi, dar chiar ne trezim căutând imagini și alte informații suplimentare.
„Cu toate că nu a fost o mișcare unitară, organizată, nu a avut un manifest, iar grupul de creatori asociați cu acest curent artistic era alcătuit din personaje cu un trecut, interese, temperamente diferite, Fauvismul a avut o influență supradimensionată în istoria artei moderne. Așa cum o demonstrează ambele manifestări la care mă refer, Fauvismul este un adevărat punct focal în istoria artei moderne, în care se strâng și de unde diverg importante linii evolutive. Quai de Grands Augustins (1905) de Albert Marquet este un tablou marcat moștenirea lui Pissarro… Divizionismul lui Signac se regăsește într-un tablou important al lui Matisse – Luxe, calme et volupté… Mai multe peisaje urbane pictate de Maurice de Vlaminck la Chatou și Bougival sau de Derain la Collioure sunt o consecință a marii retrospective Van Gogh din 1901, de la galeriile Bernheim-Jeune, chiar dacă tablourile lor nu ating intensitatea modelelor pictorului neerlandez… Lucrări pictate de Derain la Londra în 1906 –„Tamisa și Tower Bridge“, „Regent Street“ – sunt o reacție directă la peisajele pictate de Monet în multiplele sale peripluri britanice… Pictura lui Matisse continuă să stea sub semnul lui Cézanne așa cum a făcut-o și în anii premergători fauvismului, atât în naturi statice (Bufet și masă – 1899) și siluete (Academia omului 1900-1901), cât și în peisaje. Trunchiuri solitare de copaci, pictate atât de el cât și de Derainla Collioure și la Estaque, au ceva din incomoda stranietate a compozițiilor maestrului din Aix, chiar dacă accentul este pus pe culoare și textură și nu pe spațialitate.
(Edward Sava, Fauvismul în toată gloria sa artistică, în România Literară, anul LVI, 26 ianuarie 2024)
