Între Wittgenstein, David al lui Michelangelo, un bulgăre de Hum(ă)e și alte nimicuri

Dacă începem eseul asupra celei mai recente cărți scrise de Ionuț Iamandi (cronicăritul, și nu numai, la cărți, având rubrică permanentă în „Dilema veche”, îi dă, probabil, idei interesante!) cu citarea celor patru stâlpi ai înțelepciunii împărțirii cărții în patru părți (pardon, moto-urile la aceste patru părți) vom înțelege numai parțial trimiterile din titlul de mai sus. Se începe chiar cu Hume, tratat nu ca pe un bulgăre, ci ca pe un arsenal de bulgări care pot declanșa unul-două sisteme filosofice, dacă nu chiar niște avalanșe de idei (oarecum contrar spiritului wittgensteinian, dar se pot arunca niște scări și după lectura lui Ionuț Iamandi): „Nu-mi pot niciodată surprinde eul (myself) fără o percepție, și nu pot observa nimic altceva decât percepția. Când percepțiile mele sunt temporar suspendate, ca într-un somn adânc, în acel interval nu sunt conștient de eul meu, și se poate spune foarte bine că el nu există. Și dacă moartea mi-ar înlătura toate percepțiile și n-aș mai putea nici gândi, nici simți, nici vedea, nici iubi, nici urî în urma descompunerii corpului meu, atunci aș fi complet anihilat și n-aș putea concepe ce altceva m-ar face o non-entitate perfectă.”

A doua parte are un citat din Donald D. Hoffman: „Spaţiul, timpul şi corpurile fizice nu sunt realitate obiectivă. Ele sunt simpla lume virtuală livrată de simţurile noastre pentru a ne ajuta să practicăm jocul vieţii. (…) Poate că universul în sine este o reţea socială masivă de agenţi conştienţi care experimentează, decide şi acţionează. Dacă e aşa, conştienţa nu provine din materie (…). În schimb, materia şi continuumul spaţio-temporal provin din conştienţă – ca interfeţe de percepţie.”, a treia din Sighizmund Krjijanovski, „Adevăr vă spun, voi toți cei ce ați fugit de nimic, vă-ntoarceți la nimic mai curând sau mai târziu – pentru că nimic nu e în afară de nimic.” iar a patra pornește de la… nimicul lui Paul Celan: „ În migdală – ce stă în migdală?/ Nimicul./ Nimicul stă în migdală./ Acolo stă el şi stă.”

Cu dezinvoltura unui Capablanca neaoș, sau cu grația unui samurai convertit de la go la șah, Ionuț Iamandi, autorul unei cărți memorabile despre șah și șahiști, „inventează” deschiderea unui… șah-literar, filosofic, exerciții de dat mat în câteva mutări neantului (nimicului invocat mai sus!) spiritual ori non-sensului (la fel de?) spiritual. Înrudindu-se volens nolens cu fragmentele presocratice, cu haiku-ul, dar și cu catrenul lui Omar Khayyam (vag și indirect, tehnic vorbind, deși există și un „Rubaiyat humean”!), poate și cu… Tao/ Dao, dar mai ales cu poemul într-un singur vers, cartezian, „Cogito, ergo sum” (de unde pleacă revolta sistemului lui Hume, oarecum rațional anti-rațional!), „Catrenul” (deși nu sunt numai catrene!) lui Ionuț Iamandi este copilul dialogului, dincolo de moarte, cu David Hume, empiricul sceptic scoțian despre care Einstein spunea că l-a inspirat pentru teoria relativității.

Se întoarce Iamandi (simplu?) la Descartes? Este de acord cu David Hume, în ce proporție?

Rezultă, pe de o parte, un tractatus poetico-filosofic incitant, seducător pentru iubitorii de înțelepciune (Cognitio – Când vreau să înțeleg, / Stau cu masca poeziei pe față;/ Când vreau să mă exprim,/ Cu cea a filosofiei”), chiar și cu Index(unde „ispita” științifică este seducătoare, dar culmea, lipsește trimiterile către… „nimic”!), care are și nu are început (sau sfârșit), cu „Grade” diverse de existență-dialectică, unde „eul” este sau nu este apărat: „Hume, nu ți se pare artificială/ Împărțirea între material și spiritual?/ – E clar că mintea face această distincție,/ Dar ea e mai naturală decât cea dintre eu și realitate”, cu sau fără punct de final, cu subiecte mai mult sau mai puțin fierbinți, precum situarea ființială față de creștini, adevărul ș.a.

Pe de altă parte, rezultă… Poezie, oarecum și celaniană, uneori cu umor harmsian strecurat:

„Din niște gânduri spongioase/ Pe care le băteau apele și le străpungeau peștii-spadă/ Am devenit o stâncă tare pe care vă suiți,/ Iar unii dintre voi vreți să vă faceți și case” (p.122). Sau: „Doamnelor și domnilor,/ Hume s-a așezat la masă/ Și fie va scrie,/ Fie va mânca” (p.123)… Te poți gândi și la niște bancuri seci, dar nu secate de spirit, evident!

Inedit conceptul de prezentare (re- sau de- construcție) a unei gândiri care a încercat să împace un soi de nihilism cu… însăși revelația… cunoașterii autentice, reabilitând Imaginația, trasând cu siguranță o epocă înainte și una după Hume ș.a.m.d.

Rămâne să constatați cu victoria cui se va încheia jocul (de șah) literar-sapiențial dintre Hume și Iamandi! Umorul din „Înlănțuire” ne poate trimite cu gândul și la un șah etern:

„Hume, de ce sunt oamenii credincioși?/ – Din superficialitate./ Dar nu poți fi necredincios,/

Superficialitatea e condiția eului”.

Dacă mai adăugăm și simțul autocritic, călătoria, este clar, nu va fi ușoară, dar va fi una cu… prieteni:

„Adâncime – Peștii – catren înoată în mâl,/ Deasupra e apa gândurilor clare./ Nu-i vezi,/ Doar vibrează”.

Și apropo de prieteni, fără a fi… cinici, avem și un poem ne-catren, anti-poem, intitulat „Câine”:

„- Ce zici, când un câine se apropie de un necunoscut și acesta îl încurajează, iar câinele începe să dea din coadă și să se gudure pe lângă el, nu poți spune că are ideea de om binevoitor?

Asta-mi pare important pentru argumentul că și câinele e o ființă rațională. Căci ce altceva poți face cu ideile decât să le gândești?!

– Da. Și totuși, cred că un câine are mai puține idei decât un om; îi lipsește mai ales ideea de eu.

Din această pricină or fi câinii atât de loiali.

– Asta nu știm sigur. Dar revin; dacă are ideea de om binevoitor, are câinele și ideea de om?

Așa ar spune logica noastră.

– Sunt curios cum arată ideea de om la câine.

Poate că e ceva de genul cel ce poate face o sumedenie de lucruri minunate, mai ales acela de a face rost de mâncare mai multă și mai repede decât mine” (p.104)

Cert este că David al lui Hume poate fi sursă de inspirație pentru un alt Michelangelo, Hume al lui Ionuț Iamandi având splendoarea de marmură a lucrării italianului, cu ceva inflexiuni post-umane sau accente care țin de Commedia dell’arte. Literar, după „Șahiștii”, anunțând un inedit „Jurnal… inexistențial”, Ionuț Iamandi este unul dintre cei mai interesanți scriitori, căutând sau având deja „infrastrctura” literară în domenii mai puțin abordate/ abordabile. Tare aș fi curios cum ar arăta un roman… clasic-…experimental în regia domniei sale. Sugestie: catrenul „Dilemă”: „Cine a scris acest roman/ În care personajele sunt culorile,/ Pictorul/ Sau scriitorul?” (p.221)

Mai jos, alte câteva mostre:

Potrivire (1)

Nu-i plăcere mai mare, Hume, decât revelația.

– Da, pentru că atunci întors-gândirea se mulează perfect peste dus-gândire.

Și ce e dus-gândirea, Hume?

– Nimic, nimic, e nimic

Înlănțuire

Hume, de ce sunt oamenii credincioși?

– Din superficialitate.

Dar nu poți fi necredincios,

Superficialitatea e condiția eului

Ontologie

Să zicem, Hume, că de la această linie în sus

Este ceea ce există.

Dedesubt ce e?

– Lumea

Al șaselea simț

Hume, și dacă gândirea e de fapt tot o experiență senzorială,

Dacă gândul e pentru minte cum e floarea pentru privire?

Nu tu spui că odată pornite, nu te poți opri din percepție și nici din înțelegere?

– În acest caz, gândirea e o plimbare prin cultura eului, ca să preiau din terminologia ta

Buchet

Hume, este clar că nu pot vedea toate orașele și peisajele din lume,

Nici în timp, nici în spațiu,

Și că trebuie să mă mulțumesc cu ce reușesc și cu ce se nimerește.

– La fel și cu gândurile, încearcă să faci un buchet armonios din ce ai prins

Sălășluințele gândirii

Curios cum tocmai creștinii

Au preluat concepția materialistă asupra gândirii.

– Normal, ei au exilat eul într-un presupus suflet al unui presupus Dumnezeu;

Și așa pre-creștinii au rămas cu gândirea și tragediile ei

Creștinismul pentru Hume

După cum spui tu, Hume, atitudinea pre-creștină nu e și anti-creștină,

Iar ținerea gândirii sub presiunea scepticismului

E starea de înainte de despărțirea în spiritual și material.

– Întocmai, noi am intrat în creștinism nepregătiți

Relaxare (1)

Vorba ta, Hume: cât să reziști relativizării opiniei?

Și atunci de aici iau puțin dispreț, de acolo niște cunoștințe, de dincolo un zâmbet,

Le atârn de un eu găsit și el pe jos

Și ies să mă hârjonesc cu alte euri

Convenție

Hume, te deranjează

Că vorbim în eu și tu?

– Dacă nu mă deranjează că eu sunt mort și tu ești viu,

Cum să mă deranjeze asta?!

Modă

Hume, dacă recunoști că și cel mai riguros gând

Are o doză de probabilitate,

De ce te-ai mai chinuit cu tratatul tău?

– Păi eu n-am prins vremurile tale

Origine (1)

Există o întrebare fundamentală nepusă de nimeni;

Și există mai multe ipostaze ale ei de la care pornesc toate filosofiile.

A mea este: cum să fac să reechilibrez lumea

După ce a apărut eu

Omniprezență (2)

Până ce și omul invizibil avea eu;

Până ce și omul fără însușiri avea eu;

Și morții au eu

Și Dumnezeu

Oameni și animale

Ce văd că ai lăsat nelămurit

Este dacă crezi că ideea de eu

I-a venit și regnului animal;

Sau poate crezi că e cea care l-a creat pe om?!

Tăcerea lui Hume

Hume, doar în Tratat

Ai vorbit de identitatea personală.

Te-ai lăsat în voia ei, sau te-a impresionat prea tare?

– …

Reflex

Când văd două lucruri,

Imediat le fac media.

Ce mă chinuie încontinuu

Este media între a fi și a nu fi

Sugestia lui Hume

– Începe cu ceva mai ușor,

Cum ar fi media între adult și copil:

Și ei se bâjbâie reciproc,

Între a fi și a nu fi

Cognitio

Când vreau să înțeleg,

Stau cu masca poeziei pe față;

Când vreau să mă exprim,

Cu cea a filosofiei

Starea de poesis

Doar o imperfecțiune a simțurilor

Ne poate face

Să vedem ce meșterește lumea

În spatele realității

Despre imaginație

Hume, există ceva mai puternic decât imaginația?

– Imaginația de zi e furnizoarea exclusivă de narațiuni precum eul

Și totuși ea e făcută din rămășițele celei de noapte

Din care se plămădesc vise și coșmaruri

Esența filosofiei

Cine răspunde la întrebarea cine gândește?

Iată esența filosofiei, Hume, dacă-mi permiți impertinența.

– E în regulă, așa spun și eu,

Deși aici eu deja afectează răspunsul

Clarificări

Hume, pe scurt și de etapă, deși există ceva care există,

Nu există un lucru precum eu,

Nu există un lucru precum obiectul exterior, cauză și efect sau substanță.

– Destul de exact

Nici proza nu este uitată, totuși:

„Ca și cum aș râde simultan pe trei paliere,

Așa gândesc concomitent în proză, filosofie și poezie.

Numai că palierele, șugubețe,

Își mai schimbă ordinea între ele”

Minunata lume a lui Hume. Catrene filosofice de Ionuț Iamandi