Iluziile literaturii române la o nouă lectură (şi editare)

Reeditarea volumului „Iluziile literaturii române” de Eugen Negrici la Editura Polirom este binevenită pentru că mai pune, încă o dată, semne de întrebare istoriilor noastre literare, cu multele ei deformări de viziune critică. Şi dacă, pe parcursul demonstraţiei, scrise cu vizibilă măiestrie, există rezistenţe, este pentru că fiecare dintre noi suntem sub incidenţa miturilor, „complexelor”, înrădăcinaţi şi comozi la tema pusă sub lupă de autor. De aceea, cred că asemenea carte se va citi totdeauna dublu, din cauza generalizării, fixării unui traseu al istoriei literare în…acea arie a iluziilor (cum anunţă din titlu Profesorul) critice. Pentru a găsi o ieşire din asemenea impas, cred că deconstruirea, fie şi globală, e un fundament de plecare. Nici ansamblul de mituri şi texte literare nu ar pierde, dimpotrivă, s-ar repoziţiona. Loviturile critice asupra anchilozelor (!) de percepţie a literaturii unui popor (cum o face Eugen Negrici, cu sinceritate) pot fi mai productive faţă de „râsu-plânsu” continuu pe marginea unor texte fixe, necitite, dar citate ca statui.

Negarea viului din întregul corp literar românesc, cu diacronia şi sincronia tipică oricărei „vieţi a formelor” (în accepţia lui Focillon), mistificat(oar)e sau nu, pare o cupolă amplă pentru literatura căreia nu i se recunoaşte „subiectul”, adică desfăşurarea, numita organicitate, cum ar veni. Miturile protecţioniste nu par aşa de vizibile, într-adevăr, deşi sunt deformate şi deformatoare în istoriile noastre literare. Ideea autorului de a mai reduce din „statul”/ corpul literar în ansamblu îşi arată dimensiunea critică şi supliciul tocmai când colţii morali, şi „la persoană”, sunt mai asiduu ascuţiţi. Deşi provocatoare, nu luăm deîndată, însă, invitaţia la redimensionare drept unghi necesar deşi este unghi seducător şi expresiv, totodată.

Dinamica aserţiunilor atinge o alerteţe de gând, o „de-figurare” de maestru, cum ar fi cea a Umanismului sau Renaşterii, de la statura lor mitică, de manual/e. A răstigni ceea ce a intrat în obişnuinţa românului ca personalitate culturală, curent literar, validare artistică după criterii extraestetice (şi câte şi mai câte minunăţii la receptorul cel comod şi mai supus moralei, politicii, altor „asupriri” curente, paseiste au ba, dar mereu activate după model/autoritate), vine şi cu o vidare (care incită). În plus, autorul creionează epocile şi momentele literare cu dar narativ, în timp ce „personajele” negative sunt aduse în prim plan pe muşcături… călinesciene (!). Măcar aşa, se reciteşte şi Istoria… lui Călinescu, nu doar se „citează”.

Adevărat, Eugen Negrici propune o libertate a receptării dincolo de limita comună, o re-cunoaştere a altei măsurii, proprii literaturii noastre, voit sau nevoit deformate.

Accentele polemice devin „impulsuri” la mai multă vioiciune de viziune critică fiindcă au fost şi sunt destule luări de poziţie statice, călduţe, destulă „jale” pe „la noi”, cu nedreptăţi, supraevaluări sau desfiinţările grăbite, această constantă vidare de propriul obiect direct, literatura română, cum explică, şi are dreptate, Eugen Negrici. Securea taie în carne vie întrucât a desfăşura din alt unghi etapele, momentele, curentele literare, tendinţele noastre… (folclor, Umanism, Renaştere, baroc, preromantism, romantism, balcanism, modernism, avangardism, protocronism, onirism, optzecism, post/ modernism, literatura feminină, etc.) înseamnă altă viziune, alt unghi de lectură/ interpretare. Criticul desfăşoară lecturi (critice) şi cu privire la perspectiva cimentată a continuităţii şi rupturilor din istoria literaturii române. Ţintele pamfletului, satirei, sunt proiectate în oglindă, fie măritoare, fie de micşorare. Din acest punct, acuzatele Iluzii… ale receptării literaturii române sunt contrapunctate de alte viziuni, cu instrumentul critic artist cât se poate la un volum mai întâi în expresiv, cu patos ţintit, direcţionat. Cazul Dan Horia Mazilu sau Călinescu sunt de marcat, aşa cum fentele memorialistice conduc la Maiorescu, Kogălniceanu, etc, iar optzeciştii au parte şi de umori. lor. Oricum, ideile mustesc, sunt, dacă nu drepte, cel puţin deschizătoare de re-vederi critice. Disputa criticului cu armia dinainte oferă neprevăzute: modernismul e tranşat tocmai la „bătrâneţe” faţă de fixările curente, abia pe la neomoderni. Eugen Negrici nu iartă nici definitivul, opera, în genere. Aflat pe urmele mutaţiei lovinesciene, etc.

Autorul Istoriei… secţionează dur exegeza care supraevaluează şi blochează dimensiunile (operei literare, criticii…). Ideea clasicităţii pare, într-adevăr, bătătorită. Cu măsura cuvenită mai bântuie un alt spectru sceptic prin demersul criticului, rănile (literare) suportate după ideologie, una arhicunoscută. Exigenţa taie din corpului întregii noastre literaturi, puse pe masa de disecţie pentru operaţia de dezmembrare. Dar cartea criticului e vie prin Satyriconul ei. Aşa, „personajele” caricate devin (antifrazic) „mitul” Eroului, al Salvatorului, al Omului providenţial, chiar al Paradisului pierdut, o parte din galeria de manual a îndrumătorilor, constructorilor ş.a.m.d. Diagnosticul lui Eugen Negrici este remarcabil, mai aplicat, la literatura sub comunism, nucleul sever al vederii sale chirurgicale.

Consider, însă, la relectură, că cel mai reuşit personaj este Eugen Negrici însuşi, ochiul care dezvăluie „nevăzutele” fiind întors „pe dos”, cu viziuni proaspete, cum ar fi cea privind romantismul românesc postmodernismul, unde bătălia autorului se dă cu „tăcutele”. Astfel, autorul se află în mişcare „epică” odată cu repoziţionările drepte, cu speculaţiile, cu starea polemică. Ironiile sunt strecurate calm, cu baioneta îndreptată spre mituri „otrăvitoare” nouă, spre etapele şi statuile noastre critice, curentele (fireşte, cele literare) întârziate foarte sau gonflate. Aşa, seducătoarea negaţie poate fi citită la doi timpi, unul simpatetic, celălalt de ruptură. Scepticul atinge disperarea cioraniană şi se îmbracă ionescian, dar într-o căutare, demers, fără intermitenţele înaintaşului, un epicentru al seismelor noastre literare. Dar, mai bine o carte vie, riscantă, moderatoare pentru situarea literaturii române în con-Texte largi, îndelungi, decât nişte cadavre.

Editura: Polirom