Dumnezeu e un copil bun, care doarme mult la sânul mamei lui (Zen bănăţean)

Titlul cronicii este inspirat de un poem al lui Robert Şerban, dar şi de situaţia de acasă de la mine, cu fata cea mică, Adela Rafaela Simona, care tot refuză să se înţarce… Sau să fie înţărcată!

Poemul este „Jucăria”:

„am cunoscut un om/ care a fost fulgerat/ în mijlocul câmpului// nu doar că n-a căzut din picioare/ ci a continuat să meargă/ legat cu fulgerul de cer/ ca o jucărie teleghidată// i-am spus neîncrezător că/ Dumnezeu e mare/ mi-a răspuns surâzând că/ Dumnezeu e copil” (p. 50)

În ceea ce priveşte… Zen-ul, atât Omul cât şi poezia sa (prin Om a se citi şi înţelege Robert Şerban!) aduc o anume stare cititorului, de linişte, pe care mai că aş numi-o duhovnicească (şi mă gândesc un pic şi la „Duh şi contemplaţie”, cartea pe care o am începută acum, de Alan Watts), fiind însă şi o anume „cuminţenie lirică”, de tată-poet, care ştie să se bucure de copiii săi şi să ne împărtăşească şi nouă din experienţele spirituale ale relaţiei dintre părinte şi copil. A se vedea şi antecedente, dar şi câteva poeme din „Tehnici de camuflaj”, dintre care unul transcende… zenul, respirând un neo-existenţialism (şi creştinesc) tensionat: „dorul de copiii mei/ mă spintecă de sus până jos/ din mine ies atunci/ amintirile visele furia tristeţea/ iese toată viaţa/ doar dragostea mai rămâne/ fiindcă pe ea/ n-o vede nimeni” (Ce rămâne, p.77)…

Totuşi, a fi înger într-o aripă, poate fi dar dumnezeiesc:

„mă roagă fiu-meu/ să-i spun o poveste/ apoi mă ia cu mâna dreaptă/ pe după umeri/ ca pe un prieten// câteodată/ e suficient să ai o singură aripă/ ca să zbori”, (p.18)!

Desigur, între copilul divin (deloc ca la Pascal Bruckner, sic!) şi copiii pământeşti, poetul este… rupt, asediat, tras ca Ioan Vodă cel Cumplit de cămile în toate părţile (avem „Blitzkrieg”, „Fără milă”, „Butonul de panică”, „Operație nereușită”, „Retragerea & replierea”, ca să ne referim la câteva titluri), ameninţat subtil cu… arsul pe rug („scriitorii au tot timpul hârtie asupra lor/ şi niciunuia nu-i pasă/ că hârtia se aprinde uşor/ şi arde repede”, p. 19), trebuie să ştie… tehnici de camuflaj. Spune poemul cu titlul care dă şi numele cărţii: „uneori/ ca să nu fii recunoscut/ e suficient să-ți lași barbă/ plete/ să te îngrași/ să-ți îndeși o șapcă pe cap/ să mergi puțin aplecat/ cu privirea în pământ/ sunt atâtea și atâtea/ tehnici de camuflaj/ dar cea mai bună/ tot dragostea pentru aproapele/ se dovedește a fi” (p. 6)

„Mutarea” cea mai firească, spiritual, ar fi, nu-i aşa, de la camuflaj spre mai bine, discretă, tuşantă, elegantă încercarea de imitatio Christi, care ar rezulta din poemul de la pagina 53: „îmi vine să urlu fără să mă opresc/ încât/ peste o mie de ani/ peste un milion de ani/ urletul meu să meargă din gură în gură/ ca o înspăimântătoare poveste de dragoste/ ce a salvat omenirea”… Sau măcar dragii de… apropiaţi, de „aproape-le”…

În această ordine de idei, forţând un pic hermeneutica, „Tehnici de camuflaj” este o invitaţie la divina umanitate la care putem avea acces, după vorbă, după port, adică la bunătatea la care trebuie cu toţii să lucrăm sau să ne lăsăm să fim lucraţi, după cum aflăm, aproape sec, în primul text: „viața m-a făcut/ om bun/ cum jugul/ îl face harnic/ pe animal”… („Peste umăr”)

Este un început grigorescian, ca să fac o trimitere…plastică (O grigoresciană metafizic-amuzantă, observând că lipsesc, sic, „boii”, cuvânt deloc liric, ci de fabulă!), cum am mai fost tentat să mai spun şi după ce am citit şi „Careul cu opţiuni”: „viața trece pe lângă tine/ ca o căruță plină cu fân/ înceată/ greoaie/ ușor hazlie/ cu mult mai înaltă decât lată/ încât uneori te întrebi ce să faci/ să te arunci pe ea/ ca pe o saltea uriașă?/ să o miroși/ topit de plăcere/ cu ochii închiși?/ să numeri/ calm și riguros/ pai după pai?/ sau/ pur și simplu/ să îi dai foc?”

Ispita maliţiozităţii te-ar îndemna să spui că aşa este şi cartea lui Robert, cu precizarea necesară şi decentă că i-ai da foc precum unor artificii de sărbători (de suflet), că viaţa-carte a lui Robert nu trece pe lângă tine, ci devine un prieten/ o prietenă, un „semn de carte” (este şi un astfel de poem, o declaraţie de dragoste de o frumuseţe şi o sensibilitate aparte, ca între doi vechi iubiţi, unde Iubirea este o familie în sine, dincolo de orice tradiţii: Semn de carte – „mă opresc din citit/ pun cartea jos/ lângă pat/ îmi așez mâinile pe piept/ una peste alta/ și închid ochii/ poziția asta/ te îngrijorează/ fiindcă de fiecare dată/ după câteva secunde/ îmi spui tare şi rar/ că mă iubești”, p.69), o lecţie care nu vrea, nu a vrut să fie aşa ceva, după cum bine scrie Octavian Soviany într-un articol de mediatizare:

„Refuzându-şi efuziunile patetice, mizând pe o simplitate aproape ascetică, pendulând uneori între tandreţe şi ironie, Robert Şerban scrie mici „tablete de înţelepciune”, în care lirismul e bine disimulat în spatele notaţiei în aparenţă prozaice. Poemul porneşte de la micile experienţe de viaţă, de la anecdota domestică şi devine pe nesimţite fabulă existenţială, căpătând surprinzătoare virtuţi sapienţiale. Poetul e original pentru că nu caută originalitatea cu orice preţ, nu e nici mizerabilist, nici deprimist, e… Robert Şerban.”

Într-un fel, deja suntem într-un post-minimalism (în România mizerabilismul va mai face ceva timp carieră!) de o eleganţă demnă de un nou apostolat: „Dumnezeu/ e întotdeauna/ cu un pas înaintea mea/ iar pe mine/ nici măcar/ Petru/ nu mă cheamă”, „urletul” mai sus citat fiind firesc îmblânzit, dacă vreţi, ca să facem şi o trimitere muzicală, ca în „Delicate Sound of Thunder”, cu „imagini” care rămân („cum ar fi/ să mergi prin nisip/ iar în urma ta/ să nu rămână/ nimic”) în ciuda cuvintelor sau dovedind că numai cuvintele nu sunt prea mult fără de Cuvânt, în ciuda „norocului” abordat cu umor de sperietoare de ciori din Oz („seara/ ciorile zboară din centrul oraşului/ spre pădurea de la margine/ sunt câteva mii/ şi se înmulţesc de la an la an/ zâmbesc când stau sub aripile lor/ şi când aştept/ cu ochii închişi/ să pice/ norocul”, p.9, fragment din „Culorile norocului”), cântându-se uneori cu o „înstrăinare” bizară, aproape sarcastică, o colindă quasi-dickensiană: „un porc// trei-patru câini/ îl petrec în moarte/ cu lătratul lor// ninge// niciun regret” (p.10)…

Este aici, dacă vreţi, mai degrabă colinda unui samurai îndrăgostit de haiku din „Tăcere” de Shusaku Endo, unde este vorba de Tăcerea lui Dumnezeu. Scrie acolo un personaj: „Omul este o fiinţă ciudată. Undeva, în adâncul inimii sale, îşi păstrează întotdeauna speranţa că va scăpa din orice fel de pericol.”

Tatăl-Robert este lucid, este un psalmist care nu vrea, totuşi, să deranjeze pentru un fleac divinitatea, deşi tentaţia strigătului munchian există, trage cu ochiul şi la estetica… post umană („mașina de spălat vase/ și mașina de spălat rufe/ lucrează și duminica/ și iau asupra lor/ păcatul și necurățenia noastră”), dacă „Deus ex machina”, viitorul umanităţii poate fi şi cel „reparaţiilor”, „restaurărilor”, „îndreptărilor”, obişnuirea cu sau îmblânzirea Întunericului putând fi o soluţie sau ceva-ceva în economia universului: „n-aștepți nimic/ și totuși din când în când/ întorci capul/ ca orice curios/ zâmbești// în fond eşti un om vesel/ sigur pe tine/ pe micile ticuri/ pe puținele lucruri pe care le-ai învățat prin repetiție// n-ai frici spaime terori/ zâmbești din nou/ prin manșeta cămășii/ fosforul de la ceas/ îți răspunde”, (p.16).

Din acest unghi de (ne)vedere, poemul „Scurte călătorii” este tot despre obişnuire sau îmblânzire: „am dus până acum/ pe umeri/ câteva sicrie/ unele goale/ altele pline/ unele ușoare/ altele grele/ unele înainte/ altele înapoi”, (p.20). Dar suspansul este în continuare asigurat: „a avut de ales/ între o moarte instantanee/ și o după-amiază la teatru/ a învins/ oarecum firesc/ curiozitatea”, p. 23, poemul „Blitzkrieg”…

Bref, noul război şi noua pace cu Poezia (sau partida de şah cu Dumnezeu de la p.82) au fost „rezolvate” rapid, „fulgerător”, (dar şi… incisiv, cu… „incizie”, p.65: „să dăm drumul sângelui/ să gâlgâie și să țâșnească/ prin poeziile noastre/ dacă prin venele noastre/ băltește și se-mpute”), „pe cât sunt de vesel/ pe-atât de trist”, p.67, mulţumită tehnicilor de camuflaj superioare. Dacă poetul Ko Un, tradus tot la Tracus Arte, împărţea lumea în hoţi şi cerşetori, Rober Şerban, în Grădina Maicii Domnului, poate constata „fără milă”: „din palma cerşetorului/ nu ciuguleşte/ nicio pasăre” (p.24)…

Dar poate prea blândul Înger al Tristeţii a fost marea muză a cărţii, Tristeţea (şi de la pagina 59?) că, totuşi, despărţirile, plecările au fost inventate şi ele, de un Sfânt păianjen din cine ştie ce teologie paralelă: „tristeţea n-ajunge/ e migăloasă/ ca un păianjen ce ţese pânză/ fără să vâneze nimic cu ea/ fără s-atace când în fire se-ncurcă vreo gâză// stă în colţ şi aşteaptă să se zbată mai tare/ şi să scape/ să rupă capcana/ şi să zboare// inima lui ca un tub/ lucrează laolaltă cu a prizonierei/ şi uneori le reuşeşte// se mută apoi în alt loc/ unde începe imediat lucrul la o pânză nouă/ parcă şi mai subţire/ mai transparentă/ ca o tristeţe pe care vrei să o ţii în secret/ să n-o afle nimeni/ fiindcă mângâierile te înfricoşează/ iar compătimirile te înfurie” (p.25)…

În ultimă, ultimă instanţă, poate este vorba doar de… „curiozitate” (titlu de poem, p.29):

„de pe o cruce pe alta/ Iisus s-a mutat/ de miliarde și miliarde de ori/ într-o zi/ va ajunge și pe a mea/ vom sta spate la spate/ iar el o să mă întrebe/ care dintre tâlhari am fost/ care dintre tâlhari voi fi”…

Altfel spus, ce fel de poveşti sau poeme a spus: înspăimântătoare care au salvat lumea sau plictisitoare de s-au prăbuşit orice promisiuni… Despre sfârşitul iubirilor sau despre începutul lor:

„după sfârșitul/ unei iubiri/ viața se-nchide/ ca o umbrelă/ până la ploaia/ următoare” (p.34)

Dar mai bine să lăsăm un cor antic să termine această cronică sentimentală despre bucuria de a reîntâlni un poet pe care nu ştii dacă l-a îmblânzit Poezia (pe când era… „taliban”, pp.37-39) sau el a îmblânzit Poezia care crede mai degrabă în stele decât în oameni, aproape kantian (oare Kant o fi prins vreo muscă? Apropo la poemul „Şi legea morală”!):

„a venit un cor de orfani/ să ne colinde// fiecare cântă/ pe limba lui/ fiecare/ pentru iisus al lui/ pentru maică-sa” (p.42)

Şi când crezi că… Totul e „pierdut”, sic, Candoarea revine pe un ecou de film, pardon, poem à la Emir Kusturica (doar «şi» de aceea e „zen… bănăţean”!), într-o sanie magică trasă de gândaci de Colorado!

Iar Candoarea de om matur le întrece pe toate, mai ales acum, în zilele acestea, când toţi ne-am amintit de Emil Brumaru:

„auzi că un poet e grav bolnav/ și dai fuga în bibliotecă/ să îi citești cărțile/ cu gândul că poate ai să afli/ nu doar de ce suferă/ ci și ce l-ar putea vindeca” ( „Secrete”, p.49, poem dedicat lui Constantin Abăluţă)

Coborâtul „în josul poeziei”, la care se forţează frumos „evadarea din carte” în ultimul text, este, de fapt, dincolo de orice, de bine, de rău, ultimă pregătire pentru o „aruncare” în braţele Marelui Posibil, la sânul Uitării de… uitare, ca să ne întoarcem de unde am plecat, pardon, laptele primordial! O aruncare care se poate, din fericire, amâna dincolo de timp şi spaţiu…

Tehnici de camuflaj de Robert Şerban