Un autor total necunoscut mie (Emil Iulian Sude) și o editură (Eurostampa) de care chiar n-am auzit până să primesc volumul. Citesc mult prea puțină poezie ca să pot spune că sunt o bună cunoscătoare a poeziei contemporane românești. Poezia pentru mine e o stare la care ajung greu și atunci când mi se întâmplă prefer să păstrez pentru mine (prea)fericirea.
Chiar NU este în așteptare de ceva luni. Mi-am tot spus că o să fie timp și pentru ea. M-am bucurat că am lăsat-o să aștepte, pentru că revelația primei lecturi s-a cerut reiterată. Am trecut peste prefața lui Ciprian Chirvasiu și cuvântul de început al Norei Iuga cu curiozitatea alergătorului de cursă lungă. Și mi-a fost răsplătită această nevoie de descindere într-un alt univers decât cel cotidian și adesea sordid. E greu să mă surprindă cineva, cu atât mai rare sunt momentele reveletorii. Alergătorii de maraton au un moment de rătăcire când trec de km 33. În acel moment al cursei ei pot pierde/abandona sau, pur și simplu, își relansează cursa. Așa și cu lectura acestui volum: începi să-l citești cu maximă curiozitate, te trezești că dai drumul unui șir lung de exclamații și constați că abia după ce ai trecut bine de jumătatea volumului vin și poeziile cele mai bune, mai bune decât întregul ca tot. Așa se face că o spun din toată inima: DA pentru Chiar NU.
„întreaga ființă să relaționeze/cu motivul Indus/momentan/atribuit/(…)/Nu mai distingi/insectele vii/insectele oarbe/nu mai disting/cine e călăul devorator fără scrupule/până la bâlbâire/până la deformarea/convexă concavă/otova” – Fața adevărată se vede la nervi (foșgăiala până la desprindere)
O poezie foarte bine structurată, suite de versuri care nu au nimic în comun cu întâmplarea sau cu banalitatea cotidiană, deși, culmea, seva acestora pare extrasă din mijlocul unui sordid copleșitor. Numai că Emil Iulian Sude se ridică deasupra mizeriei urbane și planează peste tot și toate reinventându-și în permanență eul. Și-n această planare își rezervă dreptul de-ai ierta pe toți cei care i-au greșit, dar, mai ales, se iartă pe el de toate cele făcute și greșite.
„iertarea ta de către tine/contează cel mai mult/se spune/să compensezi prin ofrande/ce nu recunoști /ce ai săvârșit/iertarea ta asupra ta ți se spune//o poveste cu părți de adevăr/tot poveste rămâne/nu îmi ajunge /compensarea/reatribuirea/rememorarea cu minusuri și plusuri/toată întâmplarea reală/să deturnezi//prin compensare/nu se reduce nici iertarea nici păcatul/numai o defazare/dislocuire momentană/a unghiului/a ceea ce ești/a ce nu se poate schimba” – Sentimentul de vinovăție al căpușei Lorelei)
Corpul volumului mi-a adus aminte de Metamorfoza lui Kafka. Din crisalidă ni se arată întâi aripa (stângă/dreaptă, după cum preferați), corpul atașându-se aripii și nu invers, după cum am fi tentați să credem. Zborul este funcția aripii, nu a corpului, iar dacă corpul ajunge în stadiul de imponderabilitate, este doar pentru că aripa/aripile și-au luat rolul în serios. Și, DA, ajunge corpul să se supună aripilor și să rostească îngenuncheat într-o nefirească poziție de drepți: „Da, sunt de acord să-mi iau zborul!”.
„ fiecare da/înglobează şi oferta şi acceptarea morţii/şi a voastră tovarăşi şi a ta eul meu/fiecare nu/dezghiocă din tine acceptarea/imaginarului formal(…)/în locul acesta strâmt căruia îi zic unii trup/templu pe ce limbă şi sunet nu ştiu/în locul acesta depind de locul acesta” – Da
Emil Iulian Sude are o îndelungată carieră de cititor profesionist. Se simte asta din fiecare vers, oricât de simplu ar fi acesta. A avut muza pe umeri, dar a știut să o asculte, căci aceasta ia- cerut mult sacrificiu, rafinament și multă disciplină. Cadența unor versuri ca cele de aici nu se obține peste noapte, ritmul dictat nu aparține unui exterior constrângător, ci unui imperativ categoric care ține de intimitatea autorului. El, autorul, își impune singur standardele și doar acestora li se supune:
„automasochismul /Automatism/ca nevoie eliberatoare/a scârbei față de tine” – Ce ne pasă nouă (vouă goangelor mele)
Din când în când ridică iese în afara acestei bătălii a eului cu eul însuși și ridică ochii spre cer, acolo unde divinitatea pare că nu mai știe să se orienteze și, cu atât mai puțin, să-l orienteze pe el, păstrătorul poeziei. Și, cum altfel, în toată această căutare, gândul cel mai tainic ia forma gângăniilor:
„ câteodată îl văd pe Dumnezeu/așa abstract /și noi niște gângănii/după chipul și asemănarea Lui”(…)/să ți se ia mințile tale mici/de catre cel care s-a recomandat /personal numai o dată/și a început cu Eu/sunt o gânganie//ce sunt” – La dreapta la stânga în centru
Nici măcar un vers din acest volum nu e scris la întâmplare, nu e așezat în pagină doar pentru a o umple cu gândurile autorului. Chiar NU e un volum al protestului absolut față de inutilitate. Emil Iulian Sude disprețuiește la modul absolut inutilitatea, așa că mundanul devine cel maib un loc posibil pentru … sens(uri):
„atâtea sensuri atâtea păreri/sensul nu are număr și bună vestire/de-a lungul timpului /revirimentul simpatiei /infestate /afectate/infectate/întrebare și răspuns neconvenite//dați-mi un sens și poate sunt sensul” – Sensul nu are număr şi bună vestire
Nu redau nici măcar jumătate din splendoarea acestui volum de poezie, doar pentru că vreau să-l căutați; așa veți reuși să vă lăsați copleșiți de un torent de poezie de o frumusețe rar întâlnită. Un ultim argument este dat de crezul poetului, cuprins parțial în aceste frumuseți de versuri:
„se spune că poezia/se scrie în cuvinte/nu știu dacă/patia mea este patia poeziei mele/sau străinul psihotic /doarme în camera mea/nu știu de unde până unde/cuvintele astea din propoziții/propozițiile astea din frază/frazele astea din text/înseamnă ceva pentru/poezia patia mea” – O varză să-i zicem insecta verzei
Chiar NU de Emil Iulian Sude este poezia care m-a întors într-un timp al poeziei pe care-l credeam iremediabil pierdut. Mă bucur când am astfel de revelații, cu atât mai mult cu cât mi se întâmplă extrem de rar.
