Când propagandă se dovedește a fi un cuvânt obscen

Din momentul în care trupele Hamas au atacat Israelul – nu oricând, ci  într-o zi cu semnificație specială pentru evrei – mass-media românească pare să fie acaparată total de subiect. Din păcate, prea puțini specialiști în domeniu sunt consultați, informațiile puse în circulație sunt contradictorii, neverificate și se suprapun adesea cu părerile influencer-ilor sau diverșilor oameni publici, care sunt orice, numai specialiști în conflicte militare nu.

Mediul cultural românesc n-avea cum să rămână indiferent la tragedia evreilor, dar și a populației din Palestina. Până la urmă, civilii, indiferent din ce tabără fac parte, suferă cel mai mult, iar pierderile de vieți omenești cresc pe zi ce trece. Mulți din scriitorii și artiștii care trăiesc în interiorul statului israelian, deci foarte aproape de locurile atacate de teroriști, sunt devastați de ceea ce văd zilnic, de aici și reacțiile lor publice. Din păcate, pe rețelele de socializare și pe canalele de știri românești ajung prea puține informații cu privire la cum o duc civilii în timpul atacurilor și aproape nimeni nu înțelege de ce toate evenimentele culturale care urmau să aibă loc în sinagogi sau alte locuri patronate de comunitățile evreiești din România au fost sistate. Când începusem să-mi pierd speranța că voi mai găsi articole pe tema atacurilor Hamas și a originii acestora, am dat peste articolul scris de Petre M. Iancu, jurnalist care scrie pentru DW, dar și pentru Dilema Veche. Redau aici un pasaj semnificativ:

„Soarta palestinienilor le e antisemiților la fel de indiferentă ca grupărilor teroriste islamiste, ori stăpânului lor de la Teheran, ori mai-marilor acestuia, de la Moscova și Beijing, precum și aliaților din Vestul progresist, antioccidental.

Dacă destinul civililor palestinieni nu le-ar fi fost indiferentă, teroriștii n-ar abuza de ei, transformându-i în scuturi umane. Și n-are extrage din moartea lor o valoare propagandistică. Valoare, care crește dacă mor în număr cât mai mare și în moduri cât mai groaznice, spre a da bine pe sticlă, în chip de cadavre horror, în rețele și la televiziuni.

Iar dacă aliaților lor din lume le-ar fi păsat de palestinieni, statele arabe vecine Israelului, care i-au folosit vreme de aproape un secol ca masă de manevră politică internă, i-ar fi integrat. Ei, rușii, progresiștii occidentali s-ar fi mobilizat de mult, cu ONU în frunte, să elibereze Gaza de manuale școlare visceral antisemite și de conducerea teroristă a fâșiei. Iar acum le-ar ține pumnii, in corpore, militarilor israelieni și ofensivei lor terestre, menite să salvgardeze amenințatul stat evreu și să-i scoată pe palestinieni din statutul lor de sclavi ai Hamas.”

(Articolul integral îl puteți citi aici.)

desen realizat de Pawel Kuczynski

*

Despre surse și credibilitatea acestora

Ca o completare a celor scrise mai sus și ca să înțelegeți ce înseamnă jurnalist documentat pe un anumit subiect, redau aici un fragment dintr-un articol scris în 2021 de același Petre M. Iancu, pentru DW:

„Altfel decât legionarii, care afirmau că vor o „Românie ca soarele de pe cer”, israelienii încearcă, de la înființarea statului evreu modern încoace, să prefacă Țara Făgăduinței în ”Gan Eden”. Dar se apropie Israelul de Grădina Edenului prin armistițiul cu Hamas, cerut de islamiști și de vest, mediat de egipteni și intrat vineri noaptea în vigoare?

Nimic nu e mai puțin sigur. De când evreii au evacuat unilateral Gaza, lăsând să se instaleze la butoanele fâșiei grupări teroriste islamiste teleghidate din Iran, ca Hamas și Jihadul Islamic, Israelul s-a văzut nevoit să-și asume, cu variabil succes, șase campanii militare. Niciuna nu s-a terminat cu o victorie zdrobitoare și definitivă asupra extremiștilor care, invariabil, își golesc în medie la doi-trei ani arsenalele balistice create ad hoc sau importate din Iran, pline ochi de rachete care devin tot mai performante, spre a teroriza și devasta, ucigaș, zone pline de civili, tot mai îndepărtate de platformele lor de lansare. Apoi le reaprovizionează și reatacă.

În acest context mai contează, fără însă a fi decisiv, faptul că sistemele de apărare antirachetă ale Israelului reușesc admirabil să apere în proporție de 90 la sută orașele țării. Ori faptul că pierderile în vieți omenești ale celor atacați sunt, de regulă de circa zece ori mai mici decât ale agresorilor. Fiindcă pentru cei din urmă, însetați cum sunt de sânge evreiesc, când, spre a le lua, se folosesc de scuturi umane, victimizându-și propria populație palestiniană net mai rău și mai constant decât îi pot teroriza pe vecinii israelieni, evrei și arabi, aceste vieți nu au valoare. Nu fac nici cât o ceapă degerată. Nu contează nici cât negru sub unghie.”

(articolul integral îl puteți citi aici.)

desen realizat de Pawel Kuczynski

*

De ce să pui o întrebare retorică, dacă nu te folosești de ea?

În cu totul alt registru se înscrie articolul Magdei Grădinaru, citit înaintea celui scris de Petre M. Iancu. M-am oprit la articol datorită titlului, mi s-a părut că introduce o intenție (vădită?) de  manipulare a cititorului. Din păcate, titlul nu prea are legătură cu conținutul, jurnalista încearcă să ne facă să empatizăm cu victimele conflictului dintre Israel și Palestina, dar fără să  construiască argumente solide, bazate pe informații certe. Trecerea în revistă a unor lecturi personale și scoaterea în evidență a unor opinii care aparțin unor scriitori, deci nicidecum specialiști în conflicte armate, nu face altceva decât să adâncească prăpastia dintre „informare corectă, la sursă” și „manipulare”.

Redau aici finalul articolului:

„La fel ca Fania Oz, și Slavenka Drakulic ne întoarce privirea către asasin: cum a fost posibilă crima, din punctul lui de vedere? Cum e să te așezi în locul lui și să vezi de acolo crima? E teribil, pentru că vezi cum unui om i-a fost pervertită umanitatea, până la preschimbarea într-un monstru. Nu e greu, mi-a spus scriitoarea într-unul dintre interviuri, să transformi un om într-un criminal în masă: trebuie doar să apeși butoanele radicalizăriii și ale urii.

Ce a făcut Hamas în atentatele din Israel nu este război. Crimele au fost individualizate, personalizate, luate pe cont propriu, ca să alimenteze cu răul lor absolut monstruozitatea care înlătură chipul uman al acestor criminali.

Dar nu, asta nu înseamnă că viețile copiilor uciși în bombardamentele din Gaza sunt mai ușoare pe cântar, înseamnă doar acceptarea teribilă că răul e calitativ: nu cantitatea e pusă în discuție, ci răul desăvârșit.”

(Articolul integral poate fi citit aici.)

desen realizat de Pawel Kuczynski

*

Terorismul are reguli?

Citind postarea lui Arthur Suciu nu doar că am ridicat din sprânceană, dar m-am întrebat pe ce s-a bazat când a scris că terorismul are anumite reguli. Îmi vin în aminte atacurile din timpul când  Osama Bin Ladenbăgau în sperieți președinți de state, dar cel mai exemplificator caz este, din păcate, atacul de la Bataclan, când chiar au murit o mulțime de nevinovați, doar pentru că s-au nimerit să fie acolo, la acel moment fatidic.

Notă: Arthur Suciu este lector univ. dr. la Facultatea de Litere și Științe ale Comunicării din cadrul Universității Ștefan cel Mare Suceava.

„Se face des delimitarea între Hamas și palestinienii din Gaza, ceea ce e absolut normal și necesar.

Însă Hamas nu face diferența între guvernul israelian, autoritățile israeliene și evreii obișnuiți. Abia recent au spus că mizele lor sunt lideri politici israelieni. Totuși, până acum au atacat populația civilă și au făcut crime oribile printre copii.

Terorismul, oricât de extremist ar fi, are până și el anumite reguli, iar regula fundamentală e că nu ataci civili, ci ataci lideri, oameni cu influență. Ataci obiective încărcate de simbol.

Nu faci un atentat terorist asupra unui copil.

Dar ceea ce a făcut Hamas pe 7 octombrie nu e în esență terorism, ci măcel, pogrom laș. Acest aspect e important pentru că transformă o eventuală cauză politică într-o barbarie fără margini, într-un festival al morții, în care plăcerea cea mai mare e plăcerea de a ucide. Nici măcar n-au omorât din ură. Au omorât de plăcere.

Problema majoră a israelienilor e cum să se raporteze la acest eveniment imposibil de interiorizat. O organizație teroristă poate, la limită, să depună armele, însă ce faci cu acești hedoniști ai morții, care trăiesc ca niște șobolani în „metroul” din Gaza?”

(Arthur Suciu, postare pe Facebook din 25 octombrie 2023)