La mine a ajuns relativ târziu iureșul declanșat de melodia lansată de (o anume) Erika Isac. Numele nu-mi spunea nimic, la un search pe Google îmi apare ca fiind legat de un concurs TV (X Factor, pentru precizie), iar în scurta ei biografie de pe youtube găsim informația că este în industria muzicii încă de la șase ani. Două cuvinte îmi atrag atenția: industrie și concurs. Ambele, aduse în același context, denotă faptul că melodia care face valuri acum n-a apărut dintr-o nevoie de exprimare artistică, ci dintr-un simplu și banal calcul de marketing, cu alte cuvinte cei din echipa de promovare a artistei s-au folosit (și se folosesc) din plin de algoritmii care stau la baza dependenței de rețelele de socializare.
Valurile de comentarii sunt pro sau contra dreptului de a înjura al Erikăi Isac, mă feresc de generalizarea dreptul femeii, tocmai pentru că nu știu câte din femeile din România – tinere sau mature – se identifică cu artista, nici la nivel de stil de viață, nici la nivel de imagine. Ce e interesant este însă că aceste comentarii – vizibile pe Facebook, deci pe o rețea care nu este reprezentativă pentru categoria de vârstă din care face parte Erika Isac – aparțin femeilor și bărbaților care în viața reală n-au în comun cu ea nici sistemul de valori, nici stilul de viață. Oameni cu studii superioare, care pun preț (cel puțin la nivel declarativ) pe o acumulare de cunoștințe de ordin cognitiv/superior, care diferențiază indivizii în funcție de comportament – pro sau antisocial și care la nivel de atitudine se află de cele mai multe ori la polul opus față de artistă. Cu alte cuvinte, comentariile vin din partea unor persoane care în mod obișnuit nu circulă cu mijloacele de transport în comun, care nu știu și n-au fost niciodată într-o școală obișnuită de cartier (nu mă refer la Rahova, Sălăjan sau orice alt cartier sărac din orașele României), n-au trăit recent nici măcar un singur moment la limita supraviețuirii, adică a sărăciei absolute. Sunt oameni care-și permit vacanțe (nu, nu mă refer la cele în afara țării neapărat), care-și cumpără cărți în mod frecvent, sau măcar le citesc împrumutate, care merg la spectacole de teatru și concerte. Dacă ținem cont de cifrele barometrului de consum cultural, ne dăm seama că ei reprezintă foarte puțin din totalul populației țării.
Erika Isac vorbește pe limba tinerilor de astăzi, exprimă „muzical” o stare de fapt generalizată și internalizată deja. Multe din fetele de gimnaziu vorbesc în mod curent folosind cuvinte precum „c..e” sau „p..ă”, nu din nevoia de a fi acceptate, ci dintr-un spirit de frondă care vine la pachet cu nivelul de cultură. A folosi aceste cuvinte la această vârstă demonstrează că nu există nicio cenzură în mediul de proveniență și, mai rău, se folosesc aceste cuvinte și de către adulții din preajma acestor fete, fără nicio delimitare normativă. Pe de altă parte, nu leg folosirea acestui tip de limbaj și exprimare publică în mod exclusiv de nivelul de sărăcie, pentru că printre aceste fete se numără și cele care alocă sume importante din bugetul familiei (nu al lor, pentru că la vârsta aceasta extrem de puțini copii pot câștiga bani de pe urma unei activități, nu mă refer la exploatarea prin muncă) pe servicii de estetică corporală (make-up, manichiură, servicii de cosmetică etc.) și/sau pe haine de brand, din dorința de a fi în trend, de a purta ce este la modă. Faptul că acest tip de limbaj – licențios, taxabil în orice societate în care normele sociale au rol de menținere a unui echilibru – este folosit atât de fete care provin din medii sărace, cât și de fete care provin din medii sociale mai puțin sărace susține ideea că, în realitate, melodia Erikăi Isac n-are nimic în comun cu arta. Nu impune un trend, nu e expresia unui spirit de frondă, nu exprimă o nevoie acută de recunoaștere, ci este doar rezultatul unui rețete de marketing foarte bine pusă în practică. A transforma un astfel de mesaj – am ascultat melodia, versurile sunt foarte puține, repetate obsesiv și lipsite de orice valoare poetică – în pretext pentru dezbateri serioase cu privire la egalitatea de gen în România sau la cât de violente sunt mediile în care crește tânăra generație nu face altceva decât să ducă în derizoriu orice protest susținut de femeile victime ale violenței domestice, de exemplu. Nu răspunzi cu violență la violență, principiul de bază într-o societate democratică nu doar că este încălcat de o melodie de genul celei cântată de Erika Isac, ci este pus înaintea oricărui alt tip de demers, ceea ce nu face altceva decât să confirme ceea ce știau și cei din antichitate: ce se naște din violență nu rezistă.
Așadar, Macarena Erikăi Isac nu e artă, dar nici manifest public, e doar rezultatul unei rețete de marketing. Va fi mai puțină violență în rândul tinerilor de mâine încolo? Vor fi mai puțin agresate fetele din România? Va scădea nivelul de agresivitate verbală în mediile publice românești? Vor fi respectate mai mult femeile și dreptul acestora de a fi tratate în mod egal cu bărbații? Răspunsul meu este nu, dar cine îmi poate demonstra că greșesc?
PS: în istoricul muzical al artistei se află și o melodie al cărei nivel de vulgaritate este cu mult peste cel din Macarena, iar mesajul este în contradicție cu cel care face vâlvă acum, ceea ce îmi întărește ideea de rețetă de marketing aplicată fără nicio normă morală asumată conștient.
