„Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea „Căpitanului”de Oliver Jens Schmitt

Istoriografia românească, cel puțin până recent, a suferit de câteva vicii funciare ce i-au slăbit constant pretenția de seriozitate științifică și au condamnat-o la un veșnic minorat în raport cu școlile istorice din multe alte state. Scrierile noastre de istorie comportă prea multe certitudini și insuficientă reflecție. Or, reconstituirea istoriei nu se poate face fără o reflecție durabilă asupra a două aspecte fundamentale: în primul rând asupra istoriei propriu-zise și a condiției scrisului istoric, așa cum au făcut, de pildă, numeroși istorici francezi aparținând Școlii Analelor, care au încercat să deslușească sensul „meseriei de istoric” după expresia lui Marc Bloch, precum și a obstacolelor insurmontabile generate de această calitate; în al doilea rând, reflecție asupra subiectului investigat, pus în dezbatere, a cărui analiză și înțelegere presupune o amplă documentare și raționalitate pusă în slujba faptului istoric. Într-adevăr, istoria, așa cum a fost, este obiectivă, dar istoricii tind să fie subiectivi, guvernați de pasiuni, conduși de patriotism sau obligați de imperative politice, ca să nu mai menționăm absența surselor de investigat. Toate acestea la un loc, și fiecare în parte, au caracterizat istoriografia noastră, în mare parte tributară unor concepții vetuste, chiar și în perioada de după prăbușirea regimului comunist. Subiectele controversate, dilemele, polemicile au fost fie desființate violent prin investigații apodictice, fie ocolite prudent dintr-o stranie jenă intelectuală. În aceste condiții, nu ar trebui să mire pe nimeni faptul că cele mai reușite lucrări de istorie a românilor au fost scrise de istorici străini, a căror erudiție și efort documentar au fost lipsite de latura afectivă, dăunătoare și inabilă. Keith Hitchins, Armin Heinen, Alex Drace-Francis, Alberto Basciani sau Catherine Durandin sunt doar câteva nume care s-au impus prin analize pertinente, obiective în limita posibilului și lipsite de complexul nostru provincial, care ne-a determinat să suprasolicităm limitele istoriei noastre ca reacție la propriul retard de dezvoltare.

Observațiile de mai sus se aplică în bună parte perioadei noastre interbelice, mult timp analizată pornindu-se de la premise eronate și ajungându-se la concluzii nesusținute. Așa cum au arătat unii istorici (Lucian Boia, Bogdan Murgescu) tentația spre idealizarea interbelicului pare inerentă dat fiind faptul că acesta precede cel de-al doilea război mondial și instaurarea comunismului, cu toate consecințele cunoscute. Într-adevăr, efervescența culturală a perioadei interbelice a fost una fără precedent în istoria noastră, dar celelalte mituri care s-au perpetuat asupra acestei secvențe temporale pot fi relativ ușor demontate, dacă analizele sunt făcute cu onestitate. Odată demitizată, România Mare apare astfel ca un stat în derivă, ce nu a reușit să gestioneze situația pozitivă rezultată în urma primului război mondial, caracterizat de o democrație de fațadă, de ascensiunea impetuoasă a mișcărilor extremiste și de disoluția tot mai accentuată a vieții noastre politice. Se înțelege de la sine că o istoriografie precum cea românească a întâmpinat numeroase dificultăți în surprinderea resorturilor și tribulațiilor perioadei interbelice.

Situația este mai complicată în cazul realizării unor biografii, pentru că realizarea acestora presupune cunoașterea în profunzime a contextului în care evoluează personajul supus interogației. În pofida faptului că cel care a fost conducătorul Mișcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu a provocat o gamă largă de reacții și de interpretări, istoricii români nu s-au încumetat să cerceteze cu acribie și neutralitate viața sa, precum și modalitatea prin care acesta s-a impus în societatea românească a timpului respectiv. În fond, așa cum scria Anthony Barrett, o biografie trebuie să răspundă la întrebarea esențială: Ce fel de persoană este subiectul ei? Răspunsul pare simplu la prima vedere; în realitate, nimic nu este mai complicat. O tentativă total nereușită (din punctul meu de vedere, acela de istoric) de a scrie despre Codreanu a avut-o Tatiana Niculescu, formația literară a autoarei impietând asupra fidelității și validității efortului istoric (cronica o puteți citi aici) Scrierea unei lucrări biografice solide și care să răspundă exigențelor istoriografice contemporane presupune un impresionant travaliu intelectual, o documentare atentă și, nu în ultimul rând, o profundă reflecție asupra protagonistului studiat. Chiar și în acest context, în cazul biografiilor, concluzii pot fi fragile și, în consecință, supuse dezbaterilor sau contestărilor.

Plecând de la aceste observații, trebuie să remarcăm cu toată atenția lucrarea recent publicată a istoricului austriac Oliver Jens Schmitt, Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea „Căpitanului, apărută la Editura Humanitas. Autorul, profesor de studii est-europene la Universitatea din Viena, ne oferă astfel o lucrare inedită în spațiul nostru istoriografic, caracterizată prin valoare academică și seriozitate analitică. Mai mult, Oliver Jens Schmitt reușește să surprindă cât mai aproape de realitate atât contextul, respectiv România interbelică, departe de un standard ideal care încă mai tulbură conștiințe, cât și personajul, respectiv Corneliu Zelea Codreanu, pe care refuză să îl judece sau să îl condamne, ci doar să îl descrie cât mai corect, cititorul atent având posibilitatea de a-și forma singur o imagine despre natura acestuia.

Tabloul României Mari este schițat, așadar, veridic încă din introducere, observațiile fiind dezvoltate în cuprinsul lucrării. O Românie divizată de „multiple falii tectonice”, ce trecuse de la o țară relativ omogenă din punct de vedere etnic înaintea primului război mondial la situația în care încorpora un procent de 30% minorități, reduse la un statut inferior comparativ cu statutul lor anterior. Un clivaj apare, de asemenea, între românii din Vechiul Regat și cei din Transilvania, Bucovina sau Basarabia, provincii aflate mult timp sub stăpânire străină, ceea ce evident le-a imprimat o fizionomie aparte. Or, conjunctura în care se afla România genera anxietăți sporite: pe plan extern înconjurată de state revizioniste, ce nu se împăcau prea ușor cu pierderea provinciilor respective, iar pe plan intern o permanentă instabilitate politică și economică ce diluau fragilul stabiliment democratic. Din nefericire, elita politică românească, în pofida multiplelor aprecieri pe care le-a primit din partea istoricilor noștri, nu s-a putut ridica niciodată la înălțimea misiunii sale având permanent un caracter reactiv și abuziv: răspunsul acesteia a fost edificarea unui stat polițienesc, prin întărirea aparatului de securitate și a folosirii generalizate a represiunii, alături de folosirea stării de asediu sau a cenzurii:

„Elitele României Mari erau marcate de fobii, se vedeau amenințate din toate părțile și cunoșteau un singur limbaj, cel al forței statului, și un singur model de organizare statală, cel al centralismului francez, care trebuia să aducă și să țină laolaltă o țară eterogenă, cu sau fără voia ei.”

Asupra consecințelor negative ale procesului de centralizare a atras atenția într-o lucrare excelentă Irina Livizeanu, Cultură și naționalism în România Mare. Putea fi federalizarea României Mari, așa cum propune Lucian Boia, o soluție pentru perioada interbelică? Pare greu de crezut, dar, în orice caz, integrarea trebuia să se facă cu mai multă grijă asupra specificului noilor provincii și a diversității lor culturale.

Oricum, viața politică a României a continuat să fie viciată de practici incorecte, de alegeri câștigate invariabil de guvernul care le organiza, prin mijloace specifice, dublate de adoptarea legii care introducea prima majoritară. O administrație ineficientă, omniprezența corupției, ilegalitățile flagrante sau impunitatea politicienilor completează acest tablou dezolant. „Singurul lucru organizat în România e jaful și șperțul!” exclama Constantin Argetoianu, el însuși tipul personajului cinic și corupt, dar care ne-a lăsat multe analize corecte. Nimic mai ușor, în aceste condiții, pentru Carol al II-lea, Elena Lupescu și camarila lor să conducă discreționar și abuziv un stat aflat la periferia normativelor de civilizație. Așa cum scrie istoricul austriac,

„Aceștia erau femeia și bărbații care, ani de zile, au subminat instituțiile și statul constituțional, au deturnat finațele statului, mai ales bugetul militar, au dezbinat partidele, sprijinindu-i la un moment dat, pe sub mână, pe radicalii de dreapta. Prin faptele lor, au lăsat România pradă extremismului legionar și au lăsat țara fără apărare, atunci când, la sfârșitul anului 1940, Hitler și Stalin au cerut descompunerea României Mari. Au lăsat țara fără apărare și prin faptul că n-au susținut nici un fel de valori politice, au ignorat starea jalnică a maselor largi ale populației și au creat, prin oportunism, cinism și corupție o atmosferă care nu putea decât să-i îndârjească pe cei care credeau în reguli. Aceștia erau, în primul rând, tânăra generație de intelectuali.”

Desigur, intelectualii au răspuns în sensul pe care l-au crezut potrivit contextului respectiv, dar au creat un debușeu ce friza iraționalitatea sau utopicul. Pe de altă parte, nici intelectualii din vechea generație nu au sesizat riscurile pe care le implica acțiunea lor. Exemplar este cazul lui Nicolae Iorga pe care autorul nu îl menajează, așa cum au făcut-o de atâtea ori istoricii noștri. De altfel, multe dintre ideile proferate de Iorga îl vor influența profund pe viitorul conducător al Legiunii, inclusiv antisemitismul căruia i-a dat expresie, sub diverse feluri, alături de A.C.Cuza.

Într-o Românie aflată într-o instabilitate cronică, marcată de sărăcie și violență, era fatală apariția unei mișcări extremiste bine conturată, care să dea glas frustrărilor și temerilor omniprezente, îndeosebi raportate la prezența minorităților, în special a evreilor. Crescut într-un spirit naționalist profund de către Ioan Zelea Codreanu, al cărui portret este foarte bine prezentat în carte, fiul acestuia, Corneliu, având determinarea și carisma necesare, a reușit într-un timp relativ scurt să își organizeze propria organizație politică, susținută de o ideologie naționalistă de inspirație mistică. Seva fanatismului său poate fi decelată în diverse medii: în cadrul Universității din Iași, focar al radicalizării și antisemitismului, în influența durabilă a mentorului său, A.C.Cuza, în multiplele scrieri de epocă, în energia niciodată domolită a părintelui său, excelent orator și agitator.

S-au purtat destule controverse asupra caracterului Mișcării Legionare în literatura de specialitate. A fost aceasta o organizație fascistă structurată mimetic într-o Europă în care acest fenomen prolifera? Dar cum rămâne cu elementele de originalitate, ce nu pot fi negate precum adeziunea fermă la valorile creștinismului, altfel incompatibile cu mijloacele de acțiune ale legionarilor? Desigur, aceste discuții își au utilitatea lor, deși caracterul mișcării ar trebui poate trecut în subsidiar. În schimb, esențialul rezidă în faptul că Legiunea a fost o organizație criminală, antisemită, irațională și profund dăunătoare pentru o Românie oricum grevată de multiple disfuncționalității. Autorul, având pregătire de bizantinist, analizează metodic și cu atenție suportul mistic al ideologiei legionare și a liderului acesteia. De altfel, România interbelică, ruralizată și patriarhală în mare măsură, se preta perfect desfășurării unor fenomene cu conotație religioasă. Rămâne elocvent din acest punct de vedere episodul de la Maglavit, care, în 1935, a produs o isterie religioasă în masă în rândul unei societăți lipsite de repere solide de altă natură.

Succesul Mișcării Legionare poate fi explicat printr-o multitudine de factori. A contat foarte mult, evident, contextul pe care l-am schițat mai sus, unul care reclama soluții de forță și salturi radicale. A contat ceea ce părea o lipsă acută de alternative, la fel cum important a fost accentul deplasat înspre zona mistică. Cei care au simpatizat cu Legiunea proveneau din diverse medii sociale, fie că vorbim de studenți, țărani sau chiar muncitori, cu care Codreanu a întreținut o relație solidă. Nu trebuie omisă nici obsesia maniacală la adresa evreilor, discurs ale cărui rezonanțe se pliau pe umorile mentalului colectiv. A contat într-o anumită măsură organizarea însăși a Legiunii, bazată pe rigiditate, disciplină și fanatism. A ajutat mult, de asemenea, și atitudinea clasei politice, care a asistat de multe ori impasibilă la creșterea necontrolată a legionarismului, atunci când nu o sprijineau direct, inclusiv prin donații bănești. Poate mai presus de toate, aportul major l-a jucat proiectarea imaginii lui Corneliu Zelea Codreanu drept salvatorul mult așteptat al națiunii (un mit foarte solid, de altfel, în cadrul societăților umane). Fantasma unui lider mesianic, decis și incoruptibil, a sedus o bună parte a societății românești, inclusiv pe mulți intelectuali de marcă a căror cecitate morală pare uneori inexplicabilă.

De altfel, ar fi greu de închipuit că, în cazul în care ar fi preluat puterea, Codreanu și mișcarea sa ar fi fost capabili să treacă peste limitele profundei lor mediocrități. Nici Codreanu, nici alți fruntași legionari nu aveau nici cea mai mică idee despre modul de a conduce o țară, nu înțelegeau mecanismele economice, erau în cel mai bun caz ageamii în ceea ce privește politica externă și erau complet lipsiți de simț practic al guvernării. Codreanu sublinia faptul că România nu are nevoie de programe tocmai pentru faptul că era incapabil să conceapă unul care să treacă peste obsesia eliminării evreilor sau a unor principii goale de conținut, deși pompoase în formă. Acest fapt a fost pe deplin vizibil în scurta perioadă de existență a statului național-legionar, chiar dacă se poate argumenta că Horia Sima era doar o copie palidă a predecesorului său. Altfel, Codreanu însuși a dat semnalul unor metode primitive și violente de acțiune politică prin asasinarea prefectului de poliție Manciu sau aprobând cel puțin tacit asasinatele prim-ministrului Duca sau oponentului său, Stelescu. Popularitatea liderului Legiunii îi asigura acestuia impunitate, dar decisiv a fost rolul politicului, care l-a tolerat până la punctul în care existența sa nu mai corespondea realităților ce urmau să își facă apariția. Carol al II-lea a fost dispus să îi acorde poziția de prim-ministru lui Codreanu în schimbul subordonării Legiunii, dar a dispus fără scrupule eliminarea sa pentru a își netezi drumul spre instaurarea dictaturii regale. Un nou paradox specific României Mari: lui Codreanu și Legiunii li s-au concedat fapte profund ilegale și terifiante prin brutalitatea lor, dar Căpitanul a fost distrus în urma unor acuzații ridicole, la fel cum reacția statului în urma asasinării prim-ministrului Armand Călinescu nu avea nimic în comun cu legalitatea. Indiferent de dimensiunile mistice pe care Codreanu și le-a proiectat și care au fost amplificate până la paroxism de adepții săi, conducătorul legionarilor s-a dovedit a fi doar un pion, vulnerabil, înlăturat brutal atunci când statul și regele au decis în acest sens.

Am încercat în rândurile de mai sus să schițez câteva idei desprinse din lucrarea lui Oliver Jens Schmitt, legate mai ales de situația României interbelice sau de evoluția și caracterul Mișcării Legionare. Cartea istoricului austriac este însă mult mai mult de atât. Este o reconstituire minuțioasă, atentă la detalii a vieții lui Corneliu Zelea Codreanu și a traseului său fulminant, la fel cum sunt prezente fecunde ipoteze și interpretări a fundalului în care a avut loc aceasta. Este descrierea impecabilă a unui fenomen inedit și care a generat numeroase controverse și sensibilități. Desigur, orice lucrare este perfectibilă, inclusiv aceasta, căreia i se pot aduce câteva reproșuri. Poate scrisul este ușor eliptic, poate unele explicații ar fi trebuit dezvoltate, poate anumite ipoteze nuanțate, poate anumite teme sau concluzii ar fi necesitat să fie discutate pe larg. Una peste alta, istoricul și biograful reunite în persoana autorului au realizat un ansamblu istoriografic solid, de certă valoare și care va trebui să devină o referință obligatorie ale viitoarelor cercetări. În plus, mulți istorici români ar trebui să urmeze exemplul profesorului austriac, care a studiat exhaustiv sursele documentare și materialele de arhivă, la care se adaugă calitatea scrisului istoric și talentul narativ. În pofida inevitabilelor reacții generate de inabilul naționalism întotdeauna prost înțeles al unor voci din spațiul public românesc, această lucrare ar trebui și poate să dea naștere unor dezbateri lucide asupra misiunii istoricului precum și al trecutului nostru pe care trebuie să ni-l asumăm integral, așa cum a fost. Este drept că, poate, într-un peisaj dezolant, străbătut de pulsiuni negative și de tensiuni fără precedent, Corneliu Zelea Codreanu nu a fost un personaj mai rău decât alții. Dar, în mod cert, nu a fost niciodată mai bun.

Editura: Humanitas