Zilele trecute am avut de multe ori impulsul să cumpăr o mătură, cu peri din paie, nu din plastic. Am găsit o ofertă variată pe site-urile de vânzări online, ceea ce mi-a adus aminte de vremurile când „rufele se spală în familie” era mai mult decât un simplu proverb. De ce mi-am adus aminte de mătură? Pentru că am citit o mulțime de articole și postări pe diversele rețele de socializare pentru care nu cred că s-a inventat încă mătura potrivită ca mărime. Nu vă cer să mă credeți pe cuvânt, vă las aici câteva exemple sugestive.
*
Premiul Nobel pentru Literatură și orgoliul răsuflat
N-am editat deloc textul, autenticitatea mesajului ar fi avut de suferit. Ca de obicei, Premiul Nobel pentru Literatură stârnește multe comentarii pe rețelele de socializare din România. Am încetat de mult să mă mai mir cu privire la reacțiile extreme – indiferență totală față de un asemenea premiu sau desconsiderare asumată a valorii scrierilor celui/celei care îl ia – dar nu există an în care să nu existe cel puțin un mesaj ca cel de mai jos, din care să răzbată valuri de personalitate gonflată. Nu știu câți dintre cititorii postării s-au dus să caute cărțile lui Fosse, ce știm sigur că e R.A. e fanul lui. Dacă nu aflăm curând de un club Jon Fosse în România, atunci înseamnă că nici Afrim nu mai este ce-a fost.
Mă bucur pentru Jon Fosse. Mai ales că sunt primul regizor din ro care a montat o piesa scrisa de laureatul Nobel de anul asta. Si in ro era nevoie de curaj la acel moment sa montezi teatru minimal poetic. Cu un fond principal de cuvinte redus care se tot repetă. In 2006 la teatrul din Arad am montat ‘vis.toamna’ intr un decor superb al regretatului artist Onisim Colta. Un cuplu de intelectuali loco (Schwartz se chemau parca) au iesit scandalizati din sala strigand ‘’ce de platitudini in textul asta. Pe ce prostie a dat teatrul banii’.
Ce platitudini splendide, as zice eu. Sunt un fan al scrierilor lui, cele doua carti de teatru traduse in ro ( de Carmen Vioreanu) au pe copertă fotografii semnate de mine. (Radu Afrim, 5 octombrie)
*
Revista editurilor de apartament
Citesc de mulți ani revistele literare, apărute în te miri ce oraș din România. Nu constant, dar le citesc; sunt la curent cu evenimentele literare organizate în locuri din ce în ce mai puțin vizitate de cititori și mi se întâmplă din ce în ce mai rar să găsesc ceva care să mă surprindă cu adevărat. Dar iată că numărul din august 2023 al revistei Dunărea de Jos m-a făcut să mă mir până peste poate. Toate cronicile de carte (și nu sunt chiar puține) care intră în alcătuirea acestui număr sunt pentru cărți care au apărut la edituri despre care n-am auzit niciodată până acum. Despre renumele scriitorilor nu discut, aici chiar recunosc că s-ar putea să am lipsuri, dar despre edituri chiar ar merita să se vorbească serios. Când se realizează barometrele anuale ale consumului de acte culturale, cele din care aflăm că în România se citește cel mai puțin din toată Europa, se iau în calcul și vânzările acestor edituri? Doar întreb, pentru că altfel nu-mi explic existența acestora. Despre calitatea intrinsecă a literaturii publicată de aceste edituri vorbim cu alt prilej, deocamdată vă las un fragment dintr-o cronică; din punctul meu de vedere, cronica e scrisă la fel de prost ca și cartea care îi servește drept subiect.
Notă: cartea lui Gabriel Nicolae Mihăilă a apărut la Editura Minela.
„Sensibilitatea plurifațetată de sorginte acvatică se întâlnește printre destăinuirile poetului. Sângele pare că ar putea deveni cotropitor. Iubirea și poezia interacționează pregnant cu ceea ce ne înconjoară. La nivel ideal, detaliile punctează drumul evadării către neobișnuite bogății lăuntrice. Gabriel Nicolae Mihăilă dovedește predilecție aparte în zona tușelor exotice, a celor care care conferă plusuri ființării. Accepțiunile dureroase ale marilor pasiuni trecute apar nu de puține ori în cartea The limbs they took.” (Octavian Mihalcea, Regenerare și depășire a limitelor, în Revista Dunărea de Jos, nr. 257, august 2023)
*
Caliopia Tocală, rețineți acest nume!
Am citit cronica scrisă de Petru Isachi și am trăit un profund sentiment de inadecvare. Ce Naum, ce Nora Iuga sau mai știu eu ce alt poet? Cum de n-am auzit până acum de Caliopia Tocală și cum de n-am citit poezia acesteia? Totuși, dincolo de această carență a propriei culturi literare, am rămas cu o întrebare foarte serioasă: Caliopia Tocală e poet sau poetă? Dacă mă iau după titlul articolului, e poet, dacă mă iau după numele propriu al autorului, tind să cred că e poetă. Dvs. ce spuneți?
„Metafizica talentatei scriitoare Caliopia Tocală este fericit contaminată de simbioza dintre două Universități de prestigiu ale României: „Al.I. Cuza”, Iași, Facultatea de Filologie și Universitatea București, Facultatea de Filosofie. Așa-mi explic știința limbii – cel mai mare triumf al inteligenței umane, care prin „poezie devine un scop și un conținut al spiritului” (Blaga) –, dar și „știința teoretică a Adevărului”, cum definea filosofia, Aristotel. Volumul cu un sugestiv titlu metaforic Statui de apă configurează un semn polivalent – arhetipul tuturor conexiunilor; liant universal –, al inconstanței și perisabilității formelor și al scurgerii neîncetate a timpului. Poeta „o statuie întâmplătoare”, asociază cu grație, apei, acest simbol al materiei prime, al stihiei regenerării și al izvorului vieții, principiul feminin, lunar, matern, inconștient, sensibil, vulnerabil, aplecat spre păcat etc., încât nu ezită să clameze „dispariția omului în favoarea lucrurilor” (p. 11) și să considere
lumea „o pură aventură mentală”, deși este convinsă că Altul îi semnează Versetele. Totul „este al
altora” (p. 13), pare să fie convingerea filosofului cioraniano-existențialist, Caliopia Tocală.” (Petru Isachi, Un poet cioranian al existentului, în Convorbiri Literare, septembrie 2023, nr. 9 (333))
*
Voi ați trăit vreodată „starea de frunză”?
Starea de frunză? Serios, chiar poate să creadă cineva că există „starea de frunză”? Atunci să nu ne mai mirăm de toate trăsnăile inventate de adepții diferitelor teorii ale timpului prezent. Trăim în lumea lui „se poate orice”, dar chiar și așa, tot am senzația că unii abuzează de această posibilitate, în numele afirmării personale.
Poezia îți creează fel de fel de stări: stare de frunză, stare de melc, stare de piatră, stare de sonet, stare de fabulă și multe altele. Sunt poeți la care n-aș reveni niciodată, mai ales la poetesele care-și sting „jarul lichid dintre coapse” prin versificări obscene. De aici n-a fost decât un pas până când ludicii, ca să nu le spun tembeletriști, au început să transcrie ce vedeau pe pereții latrinelor: „pe coasta stângă a Marcelei/ este scris I love you Gigi”. Un popescu tipărește așa ceva cu majuscule. Și asta pentru că poezia ca și sexul nu mai au taine. Magda Cârneci e tradusă și răs-tradusă de ICR: „Îți cunosc prea bine sexul, durerile,/dar la gunoi…/ cu fecioara Maria și cu pudoarea”. Eu mă declar pentru pudoare senzuală.
Dintre contemporani, revin deseori la Mihai Ursachi și la Vasile Gogea, cu propoezițiile sale. Melcul a fost o revelație. Poate că pasul cel mai potrivit nu e al iepurelui (învins de răbdătoarea broască țestoasă) ci al melcului. Melcul lui Vasile Gogea care știe bine unde merge și unde vrea să ajungă, ca și melcul Adeodatus al lui Mihai Ursachi, mesager al unei iubiri greșite.
Mă întorc la eugen.d. popin, la starea de popin (cu smerenie, așa își scrie numele uneori, cu litere mici, eugen d. popin, spre deosebire de confrații al căror hybris dă pe dinafară, dar nu sunt decât simulanți de poeți). „Misecuvenismul” intello, virus greu de tratat, îi e total străin. Bun creștin, hrănit cu Maître Eckhard, eugen d. popin știe că trufia e păcatul păcatelor. E lipsit de orgoliul de a-și face loc în literatură prin piariști sau prin autopublicitate. Nu, cartea nu-i marfă! Consacrarea prin mediatizare largă de la vârful USR înseamnă să fii aservit unor interese de grup, de grupare, de gașcă. (Magda Ursachi, Eugen D. Popin și starea de frunză, în Acolada, nr 9 (190), septembrie 2023)
*
Sfatul zilei – mergeți cu plușurile la concert
De unde aflăm că se poate și așa, cu jucăriile de pluș la concert. Cât despre prezența animalelor în sălile de concert, mai vorbim și altădată. Nu e și nici nu va fi o premieră absolută întâlnirea cu un animal într-o sală de concerte, rămâne să vedem dacă sălile din România sunt primitoare cu astfel de (posibili) spectatori.
Prima lucrare a fost prezentată de Cristina Bohaciu-Sârbu, printr-o ilustrare a structurii lucrării și o scurtă introducere a fiecărei părți a Carnavalului, după care a urmat partitura lui Saint-Saëns. Mult prea greu de reprezentat pentru copii! Prezentare potrivită unui public adult, eventual de adolescenți. Însă nu înspre ei s-a îndreptat, prioritar, inițiativa concertelor! În această situație, m-am adaptat ad-hoc. Am încercat să-mi ajut nepoțica, pe parcursul concertului, să deslușească, în acorduri, ceea ce doar fusese enumerat în prezentare.
Singură a recunoscut melodia lebedei, auzită la cursul de balet. La fel și răgetul șugubăț al măgarului. Din perspectiva de educator-bunic, socotesc că ar fi fost mai nimerit ca, în locul prezentării generale, fiecare parte muzicală să fi fost precedată doar de descrierea aferentă animalului din alai. Iar dacă nu s-ar fi dorit întreruperea partiturii, s-ar fi putut găsi fie soluția de a proiecta, punctual, pe ecran, animalul, fie, mai simplu și la îndemînă, ilustrarea animalului printr-o figură de pluș. Din aceste considerente, am găsit mult mai eficientă, din perspectiva receptării mesajului, partitura Petrică și lupul. Actorul-narator, Mihai Bisericanu, cu o minimă recuzită, a spus, convingător, o poveste, însoțind astfel muzica lui Prokofiev. (Codruța Popescu, Ceasul fără limbi sau despre generozitatea prin muzică, în Observator Cultural, nr. 1178, 06.10.2023)
