Ai toată viața înainte

Motto1: „Un singur lucru știu să fac bine: să fug. Fără asta nu te descurci în viață.” Romain Gary

Motto2: „Aşa stăteam noi de vorbă. O frază pe zi. Aveam tot timpul la dispoziţie. El, fiindcă era bătrân, eu fiindcă eram tânăr. Şi o zi da, una nu, furam o cutie de conserve.” Eric Emmanuel Schmitt

Cunosc alte două personaje încântătoare cu numele de Momo.

Primul personaj este o fetiță fără părinți, mai înțeleaptă decât oamenii mari. Este eroina lui Michael Ende, iar talentul ei adevărat este că știe să asculte ce au pe suflet semenii ei. Asta în afară faptului că știe taina timpului petrecut frumos,

Al doilea Momo seamănă mai mult cu personajul lui Romain Gary. În Domnul Ibrahim și florile din Coran, romanul lui Eric Emmanuel Schmitt, protagonist este un băiat poreclit Momo. Numele lui este, de fapt, Moise. Băiatul, aproape adolescent, este crescut de un tată depresiv, absent din propria viață și, evident, și din aceea a copilului. Momo învață din cartier ce înseamnă să te porți cuviincios și cum ar putea fi un pic interesant pentru ceilalți, după a căror afecțiune tânjește.

Aș spune că Momo, personajul lui Romain Gary de data asta, are câte ceva din aceste două personaje amintite. Are farmec și, mai ales, multă nevoie de iubirea semenilor, atât de multă încât să umple golul lăsat de absența părinților. Momo crește într-o periferie pariziană, într-o casă rău famată. Nu știe nici măcar câți ani are, fiindcă nu are acte. La un moment dat, Momo se trezește cu vreo patru ani mai mult decât ar fi crezut.

Momo povestește cu umor, de cele mai multe ori involuntar, cum se vede viața din apartamentul în care descoperă brusc că are o mamă. Sau că ar trebui să aibă:

„La început nu știam că n-am mamă și nici măcar nu știam că trebuie să ai. Madam Roza ocolea subiectul ăsta, ca să nu-mi dea de gândit.” (p. 13)

„Am început să am necazuri cu maică-mea. Mi se părea că toată lumea are mamă, doar eu nu. Am început să am crampe la stomac și convulsii, ca s-o fac să vină. Pe trotuarul de dincolo era un puști cu o minge și-mi spusese că mamă lui vine întotdeauna când îl doare burta. M-a durut burta, da’ degeaba, și după aia am avut convulsii, da’ tot fără rezultat. Ba chiar am făcut caca prin casă, să se vadă mai bine. Degeaba. Mama n-a venit, iar madam Roza m-a făcut pentru prima dată arab împuțit, că ea nu era franțuzoaică. Îi zbieram că vreau s-o văd pe mama și câteva săptămâni am făcut caca peste tot, ca să mă răzbun. Madam Roza mi-a spus, până la urmă, că dac-o țin tot așa m-așteaptă Asistența publică, și atunci m-am speriat, pentru că Asistența publică este primul lucru pe care-l învață un copil.” (p. 14

Pe post de mamă, Momo obține un caniș. Îl vede într-un magazin, cere voie să pună mâna pe el și, fără să stea pe gânduri, fuge cu el. Madam Roza nu acceptă ușor cățelul, pe Super – de fapt, nu-l acceptă, dar nu are încotro. Copilul, cu hainele lui ponosite, ajunge însă la concluzia că nu este destul de bun pentru un cățel așa de drăguț. Contrastau, iar avantajul era, evident, al câinelui. Deși îl iubeşte, Momo îl vinde pe Super, cerând bani mulți, pe care îi aruncă apoi la canal. Depășește greu acest moment de pierdere, după o criză care o îngrijorează foarte tare pe madam Roza. Momo este nevoit să treacă prin examinarea cumsecade a doctorului din cartier, și el un personaj interesant.

În casă la madam Roza, Momo nu e singur. Șapte copii ai în grijă femeia cumsecade, care, la rândul ei, își ascunde identitatea de teama lagărului nazist din care scăpase printr-o minune. La subsolul imobilului, madam Roza are patria ei neștiută, unde coboară frecvent în crizele provocate de crizele bătrâneții.

Momo e cel mai mare dintre copiii găzduiți vremelnic în apartamentul de la etajul șase. El este băiatul care învață repede cum să aibă grijă de ceilalți. Cel mai vesel dintre toți este Banania, un african pe care Momo primește sarcină să-l ducă prin blocul negrilor de pe strada Bisson. Madam Roza are grijă ca fiecare copil să crească într-un mediu apropiat de cultura din care provine. Momo este arab. E dus la nenea Hamil, negustor de covoare, să deprindă învățătura Coranului. Împreună merg la moschee. Doar că, fiind foarte în vârstă, algerianul care avea la îndemână „cartea lui Victor Hugo” o confundă cu Coranul. Lui Momo, uneori, în clipele lui de confuzie, nenea Hamil îi spune Victor.

Rolurile se inversează, în mod nedrept. Așa ajunge Momo să aibă grijă de Madam Roza. El duce greul, fără să se plângă. Dovedește ingeniozitate și găsește, cu mult suflet, modalități de a împlini mici dorințe ale bătrânei, pe care încearcă, pe cât îi îngăduie puterile, să o țină departe de propriile spaime. Îi găsește o perucă roșcată, un vis al bătrânei rămase cu nostalgii de tânără curtezană.

Nu doar Momo se teme să nu fie părăsit, Madam Roza are același spaimă.

Felul în care vorbește face parte din farmecul personajului. Madam Roza suferea de amnezie, dar Momo crede că suferă de amnistie. Faptul că nu este datat înseamnă că nu știe exact câți ani are.

Ce este impresionant în acest roman, până la urmă, mi se pare felul în care știu să iubească exact aceia cărora le-a lipsit iubirea. Momo este simpatizat, îndrăgit, ajutat, împrumutat cu bani, primit ca musafir important în casele altora. Nu este lăsat singur la nevoie. Frica de abandon există și este la fel de mare ca frica față de serviciile sociale.

Momo înțelege că iubirea nu se negociază, iubirea apare pur și simplu acolo unde există bunătate, devotament, armonie. Chiar și acolo unde este destul de multă sărăcie, gălăgie și multă diversitate. Toate celelalte cinci etaje sprijină eforturile copiilor de la etajul șase.

Ai toată viața înainte este un titlu ironic. Viața nu e mereu înainte, uneori este, cum spune inspirat titlul lui Milan Kundera, în altă parte. Romanul lui Romain Gary are o istorie a lui, cu totul ieșită din comun, însă o las nespusă, anume pentru cei care nu știu (și vor afla) cum se poate obține, de două ori, același premiu literar, cu toate că, teoretic, ar fi imposibil.

Cartea este ecranizată în 1978, „La vie devant soi“, cu Simone Signoret in rolul principal – un Oscar pentru cel mai bun film străin.

Las mai jos câteva fragmente.

„Curcanii sunt cei mai tari din lume. Un puști care are tată curcan e ca și cum ar avea de două ori mai mulți tați ca restul.” (p. 71)

„—Și ce-o să facem după ce ne căsătorim?

—O să suferiți unul pentru celălalt, ce naibii. De asta se căsătorește lumea.” (p. 90)

„Mă instalasem sub o poartă pentru a aștepta să treacă, dar timpul e mai bătrân ca oricine și se mișcă încet.” (p. 68)

„Multă vreme n-am știu că sunt arab, pentru că nu mă insulta nimeni. Am învățat asta abia la școală. Dar nu-mi plăcea să mă bat, totdeauna te doare când dai în cineva.” (p. 13)

„M-am trezit mulțumit a doua zi. Când mă trezesc, întâi nu mă gândesc la nimic și-atunci îmi merge bine. Madam Roza era în viață și chiar mi-a tras un zâmbet frumos ca să-mi arate că totul e în regulă, o durea numai ficatul, care era hepatic, și rinichiul stâng, pe care doctorul Katz nu-l vedea cu ochi buni, mai avea și alte detalii care nu funcționau, dar nu știu să vă zic de ele, că nu mă pricep. Era soare afară și am profitat de asta ca să trag perdelele, dar ei nu i-a plăcut pentru că la lumină era prea vizibilă și nu-i cădea bine. Și-a luat oglinda și a zis numai:

— Ce urâtă m-am făcut, Momo.” (p. 158)

„Plecând, am mers pe stradă ținându-ne de mână, madam Roza adora să fie văzută în compania cuiva. Când pleacă de acasă îi trebuie totdeauna mult timp să se-mbrace, pentru că a fost cândva femeie și nu i-a trecut de tot. Se machiază gros, dar degeaba mai încearcă să se ascundă la vârsta ei. Are un cap de broască bătrână, e evreică, are ochelari și astm. Ca să urce pe scări cu cumpărăturile, se oprește tot timpul și bodogăne că-ntr-o zi o să moară pe drum, de parc-ar fi așa de important să termini toate cele șase etaje.” (p. 24)

Ai toată viața înainte de Romain Gary