Lecția demnității, condiție sine qua non pentru a fi UN EROU

În 2021, un an dificil, în care ne zbăteam să găsim soluțiile cele mai potrivite pentru criza profundă cu care ne confruntam (și ne confruntăm încă), Festivalul de la Cannes nu numai că a îndrăznit să își continue misiunea, dar a făcut-o într-un mod magistral. Selecția de filme a surprins prin varietatea subiectelor, originalitatea scenariilor, dar mai ales prin concepția regizorală pe cât de proaspătă pe atât de profundă. Marele Premiu a fost acordat unui regizor obișnuit cu premiile (are un palmares care îi face să roșească pe mulți dintre așa-zișii regizori buni, care se raportează doar la cotele de box-office și la punctele de rating de pe site-urile lanțurilor de cinematografe). Pe lângă faptul că este iranian (Cum? Iranienii știu să facă film? Au actori profesioniști? Au scenariști…), Asghar Farhadi surprinde prin mesajul clar, concis, în ciuda complexității de trăsături care se întrețes ca într-o dantelărie fină, de cea mai bună calitate, cum numai asiaticii știu să facă. Așa se explică de ce filmele lui Farhadi sunt vizionate cu o reală plăcere și de cinefilii pretențioși, elitiști, dar și de spectatori dornici să se deconecteze de la stresul cotidian într-o sală de cinema. Filmele sale merită să fie vizionate într-o sală de cinema: numai așa poți analiza multitudinea de detalii, finețea și naturalețea jocului actorilor, contextul social și economic.

Pentru noi românii, Iranul rămâne o țară exotică, atât prin distanță, cât mai ales prin coordonatele de cultură și civilizație, la care se adaugă și limba persană (farsi) pe care nu o putem asocia cu niciuna dintre limbile europene. Cu toate acestea, vizionând Un Erou te simți ca acasă, înțelegi rapid contextul și subiectul. Dincolo de subiectul propriu-zis, efortul lui Asghar Farhadi este unul cu totul deosebit: Iranul este un stat fundamentalist, condus de musulmanii șiiți: spațiul public și cel privat sunt atent controlate de autoritățile religioase, ceea ce presupune, evident, o multitudine de drepturi încălcate. Democrația este o noțiune abstractă pentru o bună parte a iranienilor, a căror preocupare principală este să își asigure traiul de zi cu zi, cu eforturi considerabile, dar fără a supăra în vreun fel autoritățile publice și mai ales pe cele religioase (care, de fapt, adeseori se contopesc). Cu toate acestea, Farhadi sintetizează admirabil realitatea cotidiană iraniană, fără să exagereze, fără să dramatizeze. Pentru a nu complica intriga și pentru a nu fi cenzurat, regizorul nu face niciun fel de trimitere la reperele religioase ale societății iraniene contemporane. Echilibrul, onestitatea, sinceritatea sunt notele definitorii, dar și lecția de măiestrie regizorală justifică acordarea Marelui Premiu la Cannes 2021.

Cinefilii împătimiți vor simți nevoia să revadă filmul cel puțin o dată: este imposibil să nu faci o comparație între Rahim Soltani, personajul principal, și rolurile antologice ale lui Jean Gabin, Yves Montand, Monica Vitti… Umerii căzuți, gesturile făcute doar pe jumătate, privirea pierdută într-un punct mort, în pământ, subliniază drama interioară agonizantă. Spectatorii (indiferent de categorie) vor înțelege rapid că reperele spațiale și temporale sunt nesemnificative: drama personajului se poate „amplasa” oriunde pe glob. Sarabanda de consecințe care scapă de sub control doar pentru că nu mai are răbdare să își ispășească condamnarea generată de o datorie neonorată îl va determina pe Rahim Soltani să ia decizii surprinzătoare pentru că presupun foarte mult curaj, ceva de care nu se știa capabil. Prins în capcana propriului mod de gândire fatalist, incapabil să găsească soluții constructive, dar hotărât să nu se mai întoarcă în închisoare, Rahim Soltani ajunge în situații ridicole (hilare). Fiul rezultat dintr-o căsătorie destrămată, cu un ușor retard și comportament violent, este crescut de sora și cumnatul său care se străduiesc să îi reconstruiască lui Soltani sistemul de valori vizibil zdruncinat de deciziile proaste luate. Reluarea dialogului cu Siavash este dificilă, dureroasă, dar tatăl va deveni cu adevărat un erou în ochii fiului abia când își va accepta greșelile și va avea curajul să își asume consecințele, drept pentru care acceptă să se reîntoarcă în închisoare. Scena de final este emblematică și ar trebui studiată în detaliu de orice student care vrea să deslușească tainele artei cinematografice, dar și de regizorii consacrații: demnitatea subliniată de umerii drepți, privirea spre orizontul plin de promisiuni, zâmbetul sincer, relaxat, toate subliniază acceptarea greșelii. Închisoarea nu mai este o povară ci o etapă necesară și obligatorie în procesul de reconstrucție a stimei de sine într-o lume dominată de sinceritate, onestitate, corectitudine, disciplină, caritate. Farhadi este magistral, dar și Amir Jadidi, actorul principal, care ne face să înțelegem cât de importantă este munca de echipă pentru a-i face pe spectatori să rămână adânciți în scaune pentru două ore și să dorească să repete experiența.