Am zeci de interviuri cu scriitori, actori, regizori, muzicieni, dar niciunul cu un scenograf. Pe Cristi l-am cunoscut indirect acum ceva timp, pentru că i-am văzut parte din muncă: câteva spectacole pentru care el a realizat decorurile și/sau costumele. M-am bucurat să (re)găsesc la fiecare montare în parte o atenție pentru detaliu pe care o credeam pierdută de multă vreme. Lucrează chiar și în filigran când e nevoie, nu lasă nimic la întâmplare, superficialitatea nu-i este caracteristică. Întrebările i se datorează, în zadar spune el că am eu fler… Așa că, vă invit să descoperiți un scenograf: Cristian Marin.
Înainte să răspund pe îndelete la tirul de întrebări, am să-ți mulțumesc pentru atenția pe care mi-ai acordat-o. Mi-ai adus aminte de perioada mea dinainte de a fi scenograf. Felul în care m-ai „descusut” – ca un jurnalist de investigație -, m-a motivat să răspund întrebarilor atunci când am avut îndeajuns de mult timp, astfel încât să nu mă pripesc.
Scenograf, scenografie… cât de greu te-ai apropiat de cele două cuvinte?
Apropierea a fost fluidă, naturală, nicidecum grea, însă a fost târzie. Știi cum este să te îndrăgostești când ești adolescent?! Așa a fost pentru mine jurnalismul. Apoi am realizat că nu este de-ajuns și nu pot să trăiesc restul vieții într-o iubire de-o vară.
Reenacting Lizica Codreanu – CNDB
Știu că dacă ne întâlneam prin adolescența ta, am fi avut cu totul alte conversații. Când s-a întâmplat declicul, astfel încât astăzi să fie posibil să stau de vorbă cu scenograful C.M.?
Acum, când stau să gândesc retrospectiv, îmi zic că tot timpul am fost atras de culoare, formă și cel mai adesea tot timpul construiam câte ceva. Scenografia a fost ca un hobby căruia nu știam să-i dau un nume. O persoană importantă pentru mine, Mihaela Munteanu, și-a dat seama, la un anumit moment, că am înclinații în acest domeniu și m-a cooptat pentru crearea decorurilor și costumelor trupei de teatru „Bastion” din Buftea. O persoană foarte apreciată (nu am să-i spun numele pentru că poate nu-și mai amintește acest episod) mi-a spus: „Tu ai terminat scenografia la noi?” (referindu-se la UNATC), și atunci m-am întrebat de ce nu fac și eu parte din acest „noi”.
Viața plicticoasă și preaplină a visătorului François – Regia Horia Suru
Cât dintr-un spectacol i se datorează scenografului? Nu întreb pentru că n-aș ști eu, ci mă gândesc că foarte mulți dintre cei care intră într-o sală de teatru chiar nu știu cât din succesul unui spectacol i se datorează scenografului.
Scenograful este responsabil de ceea ce vede publicul, regizorul de cum vede publicul, actorul de când vede publicul, light designerul unde vede publicul, iar sound designerul de cine aude publicul. Astfel se face că toți cei implicați într-un spectacol răspund, individual și în grup, întrebărilor esențiale în jurnalism. Îmi permit să fac această comparație, întrucât am auzit pe foarte mulți asemănând teatrul cu fotbalul. Numai că eu încă nu am văzut autogol în teatru. Cu toate acestea, nu pot să omit că s-a pleacat de la premisa că un spectacol trebuie să fie un succes. Iar succesul este doar atunci când fiecare dintre cei trecuți în revistă răspunde întrebărilor.
Scenografia presupune multă, multă creativitate artistică, dar și multă tehnică. La tine care e combinația? Ești mai mult tehnic, sau mai mult creativ? Cum reușești să echilibrezi balanța?
Mă pregătesc constant să fiu atât tehnic, cât și creativ în egală măsură. Spun că mă pregătesc, pentru că eu nu am un background artistic, așa cum aveau mai toți colegii mei de an la scenografie, pe care îi apreciez și astăzi pentru ceea ce fac. Astfel, eu am fost nevoit să măresc pasul tot timpul. Și am rămas așa – grăbit. 🙂
Don Juan se întoarce de la război – Regia Horia Suru
Când și cum îți faci documentarea pentru un spectacol? Ai făcut vreodată o călătorie de studiu special pentru un spectacol?
Eu fac documentare tot timpul. Mereu găsesc câte ceva pe care să-l asociez scenei. Atunci când lucrez pentru un anumit proiect, dacă nu-mi găsesc cele necesare în biblioteca mea, apelez la tururi virtuale ale muzeelor, merg prin anticariate sau în piața Obor (o inepuzabilă sursă de resurse J).
Am avut călătorii speciale pentru spectacole, dar prefer să nu le menționez. Ele, chiar dacă sunt parte din sfera profesională, mușcă puțin și din viața personală.
Don Juan se întoarce de la război – Regia Horia Suru
A realiza scenografia unui spectacol înseamnă muncă de echipă. Ție cât de greu ți-a fost să înveți să faci echipă (pentru că am impresia că nu prea te vedeai lucrând astfel)?
Da, într-adevăr, nu mă vedeam lucrând în echipă. Dar apreciez pe zi ce trece când văd ce poate produce un efort comun. Îmi plac oamenii (mai ales personalul tehnic) care se implică la fel de mult ca și cei care au dezvoltat proiectul.
Viața plicticoasă și preaplină a visătorului François – Regia Horia Suru
Undeva, cândva, ai întâlnit niște oameni cărora le datorezi ceva din punct de vedere profesional, dar și ca om. Cât din ceea ce faci astăzi crezi că i-ar face să zâmbească sau să fie mândri de tine?
Mereu mă întreb aceste lucruri. Sunt, într-adevăr, câteva persoane pe care sper să nu le dezamăgesc niciodată. Aș vrea să-i enumăr pe cei căroră le datorez mulțumiri. Fără doamna Adina Nanu nu aș iubi costumul așa cum o fac acum, și mi-am propus ca în următorii ani să fac ceva astfel încât mai multă lume să înțeleagă importanța istoriei costumului. Fără profesorii Ștefan Caragiu și Ștefania Cenean nu reușeam să înțeleg scenografia. Fără regretatul profesor (și un om minunat) Iuri Isar nu înțelegeam culoarea și forma. Fără doamna Carmen Stanciu nu știam nimic despre teatru.
Viața plicticoasă și preaplină a visătorului François – Regia Horia Suru
Ai în portofoliu multe piese pentru copii. Cum este să intri în universul lor, să te așezi în lumea lor și să o reconstruiești?
Nu am multe piese, acum lucrez la a treia. Este al naibii de greu să intri în univesul lor! Când lucrez la o piesă pentru copii, mă (auto)chestionez ca într-un interogatoriu din filmele americane. Dacă la spectacolele pentru adulți documentarea înseamnă să aflu cine/ce/când a montat același text, în cazul copiilor nu se pune problema. Ei nu o să compare munca scenografului, a regizorului, a actorilor etc., cu a altora ca ei. În cel mai fericit caz, vor spune că Lupul din Scufița roșie este mai cool decat Lupul din Capra cu trei iezi.
Viața plicticoasă și preaplină a visătorului François – Regia Horia Suru
Pentru tine, atunci când începi să ridici un spectacol, ce se ivește mai întâi: personajul sau decorul?
Prima oară se ivește o stare. Apoi apare un obiect. Apoi o imagine neclară. Cred că răspunsul la întrebare diferă de la proiect la proiect. Sunt cazuri când abia astept să mă apuc de construirea decorului și cazuri când îmi doresc foarte mult să fac costumele.
Cât de greu te apropii de personaje? Sau te rezumi doar la construirea decorului?
Niciodata nu am putut să le gândesc separat, le văd ca pe niste lucruri care se completează și nu se poate una fără cealaltă. Îmi place foarte mult să construiesc personaje. Procesul este cam așa: mai întâi fac niște schițe foarte sumare, apoi stau de vorbă cu actorul care trebuie să însuflețească acel personaj, iar în final mai fac câteva schițe.
Întâmplarea face că în ultimii doi ani să văd mai multe spectacole la care tu semnezi scenografia, care se joacă și în țară, nu doar în București. Spectacole foarte diferite ca subiect, construcție narativă etc. Ceea ce au în comun e regizorul și, câteodată, muzicianul. Nu te întreb cum e să faci echipă cu Horia Suru, nici cât de greu/ușor îți este să lucrezi cu el. Nici măcar să faci o ierarhie a spectacolelor nu vreau (asta mi se pare cruzime de-a dreptul!), dar aș dori să-mi spui un spectacol la care te-ai simțit copleșit de dificultățile montării în sine.
Rinocerii – regia, Catalina Buzoianu
La începutul procesului de construire/creație toate proiectele mă copleșesc. Sunt destul de panicat în acele momente. Îmi pun tot felul de întrebări și îi panichez și pe cei din jurul meu. Dar, până la urmă, lucrurile se limpezesc.
Cu Horia Suru este ca într-un roller coaster. Nici un proiect nu se aseamănă cu altul. Nici ca mod de lucru, nici cum abordăm textul. Acum că stau să analizez, cred că de aceea am lucrat atât de multe proiecte împreună.
Vlaicu Vodă este cel mai recent adăugat în portofoliul tău și despre care am mai scris. Evident, scenografia este mai mult decât o reușită. Cum ți-a fost să ridici un sat medieval in situ și să ajungi să locuiești în el timp de câteva luni bune (fizic și/sau mental)?
A fost, într-adevăr, complicat și dificil, cu multe momente când am cedat, dar m-am ridicat și mi-am văzut de ce aveam de făcut. Nu aș fi reușit fără suportul susținut al echipei Teatrului Excelsior. Îmi doresc să vorbesc mai mult despre acest proiect, dar consider că este un eveniment care s-a întamplat destul de recent și totul este încă prea crud. Într-un viitor apropiat, cred că am să apelez la cealaltă meserie și am să scriu un reportaj sau am să fac un film documentar despre cum a fost în interiorul acestui eveniment unic.
Alcesta – Regia Sorin Militaru
Povestește-mi despre un spectacol drag ție și pe care eu nu l-am văzut. Fă-mă să intru în lumea lui.
Nu am un singur spectacol care să-mi fie mai aproape de inimă decât celelalte, toate îmi sunt dragi în egală măsură. Este că și cum ai cere unui părinte să-și aleagă copilul preferat. Însă, pot să descriu un spectacol care nu a avut foarte multă vizibiliate pentru că a fost făcut când eram anul II al facultații de scenografie, din cadrul UNATC-ului. Spectacolul îmi este în continuare foarte drag și se numește Woyzeck de Georg Buchner, în regia lui Alexandru (Ducu) Pamfile. Sala era într-o mansardă a facultații. Pereții vopsiți în negru erau desenați cu cretă albă, motiv pentru care lui Ducu i s-a scăzut un punct din nota finală. Bugetul era studențesc. Eu am făcut un practicabil de lemn, în formă de „L”, cu o platformă mobilă. Nu am avut bani pentru niște roți de calitate, așa se face că până la premieră nu mai funcționa nici o roată. Practicabilul era totul: cazarmă, cabinet medical și toate celelalte spații. Personajului Marie i-am construit un foișor de observare. Era casa ei. Nu am avut buget pentru toate costumele, așa că am cumparat țesături ieftine și am confecționat 5 costume pentru un personaj colectiv. Am facut și toate cheliile din latax. I-am chinut pe actori să și le monteze cu mastix (un clei lipicios care nu se dădea jos cu nimic). Îmi este dor de acest spectacol. La fel de mult cum îmi este dor de ani petrecuți în facultate.
Ce text îți dorești să-l vezi pe scenă purtând semnătura ta de scenograf?
Nu am un text pe care vreau neapărat să-l văd pus în scenă cu semnătura mea, însă îmi doresc foarte mult să fac decoruri și costume pentru un spectacol de operă.
Un scenograf își proiectează viitorul? Dacă da, al tău cum arată?
Sigur că și-l proiectează. Mă văd în viitor ca făcând mai mult decât scenografie, deși îmi place foarte mult ceea ce fac în prezent. Îmi doresc să fac un hub pentru scenografii la început de drum, plecând de la nevoile pe care le-am avut când am terminat faculatea. Un alt proiect pe care vreau să-l dezvolt în viitor este legat de cercetarea în istoria costumului. Nu vreau să sune atât de academic pe cât pare, însă este un subiect pe care vreau să-l tratez extrem de serios.
Aș dori să încheiem acest interviu cu un rendez-vous: să ne revedem peste 10 ani, timp în care eu am să-mi pot dezvolta proiectele de care am menționat și să pot povesti mai multe despre ele.
Așa să fie! O iau ca pe o promisiune! 🙂
