Scenarii interzise

„-Ciumă, Dina. A fost doar ciumă! spune zâmbind Kossiol și-i ia mâna osoasă între palmele lui.

-Ciumă, atâta tot? îl întreabă insistent Dina”.

În 1988, potrivit propriilor mărturisiri din cadrul unui interviu recent luat de Christina Links, Ludmila Ulițkaia a scris un scenariu gândit inițial ca „o lucrare-test” pentru a se înscrie la cursul lui Valeri Frid despre arta scenariului și a regiei. Scriitoarea avea atunci 45 de ani, iar scenariul, devenit azi romanul A fost doar ciumă, se baza pe un fapt real: un anatomopatolog, tatăl unei cunoștințe de-a scriitoarei, a făcut în 1939, la Moscova, autopsia a trei persoane suspecte de ciumă în urma unui accident provocat de un cercetător care s-a infectat în timpul unui experiment de laborator: pregătirea unui vaccin împotriva teribilului flagel; cercetătorul, fără să știe că s-a contaminat, a plecat urgent la Moscova, să susțină o conferință medicală pe tema vaccinului experimental pe care îl pregătea, deși nu finalizase proiectul. Găsirea contacților a căzut, atunci, în sarcina NKVD-ului, organizație condusă de celebrul și temutul Beria.

Cartea de față reprezintă exact scenariul de film din anii optzeci, autoarea păstrându-l aproape identic: „am schimbat doar câteva cuvinte și virgule”. Cartea are aproximativ 106 pagini, la final fiind atașate lista de personaje și interviul cu scriitoarea, luat de Christina Links.

Ritmul narativ e alert, specific unui scenariu de film: aglomerare de verbe la prezent, notații scurte referitoare la spațiu și timp, la vestimentație, gestică și mimică. În celelalte romane, paginația este voluminoasă și densă, dincolo de gestică/mimică nu presupui, ci există detalieri care analizează stări de spirit, comportamente, reacții și atitudini. Cartea-scenariu, construită după tehnica contrapunctului, are în centrul său exact punctul de plecare din realitatea concretă, ideea de la care, în 1988, pornise autoarea: un microbiolog, Rudolf Maier, lucrează într-un laborator din Saratov pentru a descoperi vaccinul împotriva ciumei. Sunat de urgență de la Moscova, pentru a participa la o conferință medicală, deși nu își finalizase cercetarea, se infectează din greșeală (masca i se desprinde din cureaua care o ținea sub bărbie). Pleacă la Moscova cu trenul și intră în contact cu mai mulți călători, cu personalul hotelului în care este cazat, cu bărbierul, existând astfel posibilitatea de a-i infecta. După primele simptome (oboseală, tuse, febră), urmează halucinațiile și, la spital, după ce i se pune diagnosticul și este izolat, moartea. Se instituie rapid carantina. În afară de medicul Zorin, care l-a diagnosticat, doar autoritățile sovietice centrale cunosc situația reală; se decide ca pacienților și aparținătorilor să li se spună că instituirea carantinei vizează o boală numită „influenza”. Tacit, autoritățile NKVD (organizație de pedepsire rapidă a elementelor socotite antisovietice) se pun rapid în mișcare pentru a depista contacții medicului din Saratov, se reface lista acestora, iar metodele folosite sunt aceleași ca și în cazul arestărilor nocturne din 1939, când Stalin încerca să lichideze orice dușman al regimului. Tocmai de aceea oamenii și vecinii acestora cred că dubele negre ale poliției secrete au venit să-i aresteze și ulterior să-i tortureze. Fiecare situație de acest gen este descrisă succint, contrapunctic; se ivesc, invariabil/inevitabil, și situații comice: soția lui Aleksei Ivanovici Jurkin (membru în Comisariatul Poporului pentru Sănătate), de teamă că va fi socotită complice, îl denunță pentru convingeri antisovietice, astfel încât acesta, după ce va fi eliberat din carantină, la sfârșitul cărții, e arestat de poliția secretă ca trădător. Un alt personaj, Fedia Petrovski, fuge de acasă de teama arestării. Pavliuk, colonel NKVD, se sinucide în biroul său de acasă în momentul în care vin dubele după el: „Vii cu noi, cetățene!” este refrenul pe care îl aud toți cei ridicați din casele lor. Oamenilor li se spune să se îmbrace și să se lase însoțiți la mașini, sunt flancați și urcați în dube, noaptea, spunându-li-se rudelor că se vor întoarce curând. Familiile sunt îngrozite, vecinii spionează după uși, reacțiile sunt, așa cum am spus anterior, disproporționate. Soțiile își caută soții, dar nu li se spune nimic în legătură cu soarta acestora:

„Prin orașul adormit trec dubele negre ale NKVD-ului, Corbii. Ies dintr-un garaj cu porțile larg deschise și se împrăștie în orașul cufundat în beznă” (pag. 47).

Romanul se încheie subit, în notă voit comică, chiar caricaturală: au murit de ciumă doar trei persoane, celelalte sunt eliberate, pe fondul unui marș patriotic și al slujbei de Crăciun. Întors acasă, la soția sa cu probleme de sănătate, inclusiv de ordin psihic, bătrânul doctor Kossiol o liniștește cu replica, devenită titlul cărții, „Ciumă, Dina. A fost doar ciumă!” Și în realitate, și în carte, NKVD a oprit răspândirea epidemiei folosind „tot arsenalul bogat al procedeelor cu care era deprins să aresteze și să lichideze oamenii”, afirmă Ludmila Ulițkaia în interviul acordat Christinei Links. Întrebată de aceasta dacă poporul rus a știut despre episodul din 1939, scriitoarea răspunde tranșant:

„Marele nostru popor s-a obișnuit cu faptul că adevărul nu se spune niciodată. Adevărul e luat în seamă de un număr mic de oameni, de aceia care gândesc liber. Într-o țară obișnuită cu minciuna absolută, o jumătate de adevăr sună chiar atrăgător”.

Referindu-se atât la subiectul, cât și la titlul voit ironic al scenariului/cărții, Ulițkaia reconstituie atmosfera anului 1939 ca stând sub semnul „ciumei în timpul ciumei roșii”, când încă „nu se terminaseră arestările în masă, mii de oameni din URSS nu dormeau noaptea, tremurau de frică, așteptând să fie arestați”.

În ceea ce privește epidemia de covid din societatea contemporană, scriitoarea consideră că „nivelul panicii depinde în mare măsură de nivelul de civilizație și de măsurile corecte luate de autoritățile statului”, subliniind faptul că, actualmente, în Rusia nu există transparență în acest sens, ci „degringolada puterii centrale”.

Despre epidemie, în general, Ulițkaia crede că „nu e cea mai groaznică nenorocire pentru omenire, ci un proces natural, care atacă nu numai oamenii, ci și animalele”; în raport cu epidemia ca proces natural, mult mai perfidă este „epidemia terorii, care se declanșează din când în când în comunitățile umane, este opera omului, natura nu participă în niciun fel la această crimă nenorocită”.

În privința lumii post-covid, e optimistă:

„Lumea se va schimba în mod imprevizibil și vreau să sper că noua încercare prin care trece omenirea nu ne va face să ne izolăm și mai mult unii de alții, să devenim mai egoiști, ci dimpotrivă, ne va face să gândim că lumea e una singură, că e destul loc pentru iubire și compasiune. Și că asta depinde doar de noi”.

O viziune, așa cum spuneam, optimistă. Până una-alta, se pare că scenariul din 1988, devenit azi carte, nu s-a transformat niciodată într-un film. Nu s-a găsit regizorul potrivit. Sau, știu eu, cel curajos.

A fost doar ciumă de Ludmila Ulițkaia