10 iulie 2021, Teatrul Maghiar de Stat Cluj. Romeo și Julieta în regia lui Attila Vidnyánszky Jr. O premieră în luna lui Cuptor. După o absență atât de sinistră, după atâtea pronosticuri alarmante, așteptând luni în șir să se destrame coșmarul, e o bucurie să fii claustrat în teatru.
Iată-ne într-o piscină ce aduce a teatru anatomic, iar acolo unde ar trebui să se producă disecția, sunt locuri pentru spectatori. Mă supun invitației de a mă așeza în focarul cu patru unghiuri. Sunt prea aproape de tot. Mă aflu într-un punct nevralgic, însă nu pot profita de privilegiul aferent. Trebuie să iau distanță, așa că după circa un sfert de oră mă trezesc escaladând rândurile piscinei. Atrag atenția. Nu am timp să conștientizez că astfel contribui la agitația spiritelor. Voi savura retrospectiv întâmplarea. Pentru o clipă sunt un spectator care nu doar vrea să evadeze, ba și încearcă să o facă. Dioptriile mele sunt însă mereu o scuză solidă. M-am refugiat ceva mai sus și mă simt mai apărată. În scurt timp constat că asta e doar o iluzie, dar începe să-mi placă situația.
Romeo și Julieta se pregătesc de saltul mortal. Totul este deja hotărât, familiile adversare nu fac decât să-și desfășoare mecanismele bizare de opoziție. Memoria dă greș, replicile se împiedică și încearcă să-și refacă ținuta, fără să reușească. Cine se simte imun la jocurile de cuvinte, e mai nefericit decât crede. Atmosfera toridă interzice toropeala, fiindcă atenția este pusă la grea încercare de lanțuri incisive de aglomerări și ambuscade premeditate. Nu ai voie să nu fii atent la tot ce se petrece, se petrec mult prea multe, costumele sunt exploziv de frumoase, aș vrea să le probez absolut pe toate. Ne dă târcoale un alai de scelerați fascinanți. Spectatorule, fascinantă este placiditatea ta, dacă ți-o mai poți permite. Ei bine, da, mi-am permis-o, în calitate de spion la bal. M-am trezit fixând cu privirea o făptură statică, nepricepând ce face, odihnindu-mă în imaginea acelei siluete încremenite în dreptul unei cișmele. O confundam cu alta, care a trecut brusc prin fața mea.
Iubirea imposibilă dintre Romeo și Julieta este pretextul unei exorcizări extatice a temelor stratificate concentric în jurul nucleului patogen, împrumutând sintagma lui Freud.
„Se știe că nimic nu distruge mai mult mecanismul normal al gândirii ca speranțele înșelate și când această tortură este împinsă la limită, ea poate să provoace nebunia. I se fac promisiuni și este respinsă în mod constant, până când victima pare a fi la capăt. Când e complet extenuată este reînsuflețită cu promisiuni noi imediat rupte până când ea nu mai e decât o umbră.” (Strindberg, Vivisecțiile)
Trupuri încleștate, indiscernabilitate prelungită, performanțe de ticuri nervoase și compulsiuni care ne denunță, fiindcă nu putem să nu recunoaștem că ne aparțin, văzându-le expuse flamboiant pe scenă. Nu un spirit malefic, ci numai un geniu nebun e în stare de asemenea rafinamente ale sadismului scenic.
„Copiii și nebunii… spun tot… adevărul.” (Karinthy Frigyes, Copiii și nebunii )
Specia umană este ridicolă și diformă tocmai prin patimile sale. Și totuși, Romeo și Julieta sunt chiar Romeo și Julieta. Nu poartă ei vina unui destin nefast, care face ca familiile lor să fie animate de o vrăjmășie de moarte. Totul e așa cum trebuie să fie, așadar să vină lăutarii! Simțurile și intelectul trebuie năucite de la început până la sfârșit. Trăiască vehemența! Într-un teatru anatomic, învățăm despre revoluțiile organelor, despre teatralitatea cărnii și despre pulsiunile noastre stilizate. Domnule Descartes, cum mai pot simțurile astfel biciuite să ne înșele? Cine știe, poate intelectul va îndrăzni să ia cuvântul, și nu oricum, ci cu rost, dacă simțurile sunt supuse la subversiuni stenice.
„E un lucru caracteristic că de multe ori nebunii, de parc-ar sta în contact direct cu o forță spirituală superioară și ar putea privi oarecum mai ușor înlăuntrul lor, deși inconștient stimulați de un element străin, abstract, ghicesc adesea ceea ce este ascuns în noi și se manifestă atât de bizar, încât ne simțim cuprinși ca de un fior neplăcut.” (E.T.A. Hoffmann, Elixirele diavolului)
Attila Vidnyánszky Jr. distilează în mod provocator textul shakespearian, în acord cu manifestele lui Artaud:
„Propun să revenim la teatru, la această idee elementară magică, reluată de psihanaliza modernă, ce constă în faptul că, pentru a obține vindecarea unui bolnav, trebuie să-l aducem să adopte atitudinea exterioară a stării în care dorim să-l aducem. (…)
Teatrul este singurul loc din lume și ultimul mijloc de ansamblu ce ne rămâne pentru a atinge direct organismul și, în perioadele de nevroză și senzualitate scăzută, ca aceea în care ne scufundăm, să atace această senzualitate scăzută cu arme psihice cărora ea nu le va putea rezista.” (Artaud, Să ne descotorosim de capodopere)
Euforie, exces, extaz: materii toxice de care arta nu se poate lipsi. Tribulațiile noastre anesteziate de principiul realității necesită inducerea unei stări febrile, dincolo de care să nu mai existe cale de întoarcere. Această metodă brutală de resuscitare are, ce-i drept, limitările sale, dar fără a excomunica violența dintre mijloacele scenei, merită să facem efortul de a încerca să aflăm, încercuiți de o muzică tribală și de voci stridente, dacă nu cumva suntem aruncați în această violență zi de zi, cu toate că ea adoptă forme deosebit de subtile, și tocmai de aceea cu atât mai periculoase. Violența gesturilor repetitive și dinamica diabolică din programele corporatiste. Violența a tot ceea ce se opune vocației noastre, violența evenimentelor care se propagă asupra noastră într-o manieră trunchiată, răstălmăcită și cu pagini lipsă.
Dar până și spectatorul indignat, incapabil să se supună unui asemenea tratament derivat dintr-un teatru al cruzimii, este dator să-și chestioneze stupoarea.
«„Nu-mi place.” – De ce? – „Pentru că nu sunt la înălțimea lui.” Răspuns-a vreodată un om astfel? » (Nietzsche, Dincolo de bine și de rău)
Tragedia nu comportă atenuare și manii calofile. Hainele ei sunt extravagante, iar gesturile exasperante. Nu putem avea pretenția de a fi despăgubiți pentru ceea ce nu putem pricepe sau pentru o viziune aparent imposibil de asimilat. Desigur, avem cu toții așteptări de la teatru: în calitate de spectatori, cronicari sau creatori. Dar cel mai adesea teatrul ne înșală așteptările, și foarte bine face.
Departe de a fi anihilate, măreția și sublimul vibrează sub rețeaua de procedee delirante. Individul exaltat se oprește deodată și se întreabă: Sunt prea mult? La rândul nostru, avem prilejul de a ne deschide porii spirituali pentru a ne interoga ce este exacerbat și parodic în temerile noastre. Ți-e frică? întreabă Doica. Tăcerea unanimă ne afirmă infirmitățile. “B.B. Nimeni nu-și dă seama că unii oameni cheltuiesc o forță herculeană pentru a fi doar normali.” (Camus, Caiete)
Spectacolul e lucrarea a doi poeți diferiți: unul macabru, ahtiat după hiperbolizarea detaliilor, un bufon supralicitează promiscuitatea, se dedă la superlative, îngroașă contururile, mâzgălește sau decupează după niște scheme generatoare de haos tot ce-i iese în cale, amestecă sacrul cu profanul, suprapune grotescul și diafanul, răstoarnă tot ce pare împietrit. Poetul acesta hiperactiv și truculent îl incită, bunăoară, pe părintele Lorenzo să facă gesturi necuviincioase și-i dictează lui Romeo să se lase pradă unor convulsii de o natură nu tocmai platonică. La o adică, intervențiile unui asemenea bufon sunt salutare:
„Dac refuzăm să trăim insipid, trebuie să acceptăm unele capcane, deși avem certitudinea că ne expunem în felul acesta la consecințe funeste. Înțelepciunea constă în a fi nebun atunci când împrejurările merită osteneala.” (Cocteau, Opium. Jurnalul unei dezintoxicări)
Celălalt poet, romanticul, având o voce mult mai discretă, ni-i înfățișează pe îndrăgostiți căutându-se și întâmpinându-se vrăjiți, balansându-se sub o cupolă de circ, pregătindu-se să înfrunte moartea, după cum ne îngăduie să o admirăm îndelung pe Julieta legănându-se îngândurată și tăcută, înainte de a lua otrava. Zgândăriți și agasați de poetul frenetic, hăituit de propriile sale idiosincrazii, suntem pe neașteptate alinați de poetul suav. Și mai vine și Morisson cu The End! Chiar dacă primul e mult mai autoritar și acaparează scena, până la urmă inamicii se împacă, ajungând la un numitor comun prin umor, numai că printr-un act pudic bine camuflat, nu vom ști dacă totul nu a fost decât un vis, o halucinație sau o farsă.
De la Verona ne pomenim foarte rapid la Viena, grație romantismului nervos și jocului nervilor. Am intrat în stal blindată cu tot arsenalul de literat, după care, pășind pe scenă și găsindu-mi locul în amfiteatrul-piscină, m-am lăsat devorată de vârtejul sinergic. Treptat, am început să mă simt în largul meu, savurând faptul că mai devreme sau mai târziu îmi va fugi pământul de sub picioare.
„Dumneavoastră vreți să găsiți în limbă o expresie care să descrie lucrurile mai clar decât realitatea. Același lucru încerc și eu să fac în teatru, dar cu tot corpul, nu doar cu capul.” [Henri Thomas] (Ernst Jünger, Jurnale pariziene)
Surescitarea se dizolvă într-o transă compatibilă cu o luciditate regenerată. Povestea lui Romeo și a Julietei rămâne în esență tragică, dar nimic nu ne împiedică să o privim printr-un caleidoscop și să o rescriem pe cont propriu. Avem cu toții probleme sau defecte de vedere, datorită obiceiurilor bune sau proaste, mediului, fondului genetic, accidentelor; purtăm poate și ochelari de cal, chiar dacă nu permanent; suntem posesorii unor binocluri de teatru, atârnate de perete, rămase în coma prafului, fiindu-ne prea rușine să le aducem cu noi și să le folosim; abuzăm de filtre și ne aducem văzul la extenuare. Indiferent care e starea ochilor noștri, teatrul rămâne deopotrivă o sursă fantastică de lentile de contact cu efecte promițătoare asupra afectelor și de vindecări miraculoase ale orbirii noastre.
