Pentru că protestele din stradă ale cubanezilor au ajuns cât de cât în paginile ziarelor de prin lume, am să vă scriu aici un text în care să vă detaliez situaţia de acolo, pentru că am citit destul de mult pe subiect, am discutat cu oamenii de acolo, am fost acolo şi pot spune că ştiu despre ce vorbesc.
Credit foto: Radu Constantinescu
Văd din ce în ce mai mulţi iubitori de capitalism şi liberalism că jubilează şi speră ca ceea ce urmează în Cuba să fie instalarea capitalismului. Nu am văzut ca cineva să ne explice cum se poate face asta sau ce urmări ar avea o asemnea schimbare de traiectorie, însă la ce ne trebuie argumente când noi ştim sigur ce este de făcut?! Iar pentru a clarifica lucrurile, va spun din start că eu nu văd în lume alt sistem economic care poate reduce sărăcia mai rapede şi mai eficient decât liberalismul şi nu văd un alt sistem politic capabil să menţină stabilitatea socială decât capitalismul. Cu toate astea, conjuncturile istorice, structurile sociale şi vecinii pot schimba considerabil modul în care drumul spre o societate liberă poate fi început.
În primul rând trebuie să înţelegem că regimul lui Castro s-a instaurat ca urmare a revoluţiei cubaneze din 1953. Mai precis, celebrarea revoluţei se face pe data de 26 iulie, însă găsiţi detaliile astea peste tot aşa că nu insist pe subiect.
Credit foto: Radu Constantinescu
Important de notat este faptul că până în anul 1898, Cuba a fost colonie spaniolă. A stat aşa de prin 1492. “Eliberarea” lor de sub ocupaţia spaniolă a fost exact precum eliberarea rusească de sub ocupaţia lui nazistă. Cum ruşii au eliberat Cehoslovacia sau România, cam aşa au eliberat si americanii Cuba de sub ocupaţia spaniolă după războiul dintre Spania şi America (21 Aprilie- 13 August 1898). La acea vreme, Cuba începuse deja un război de independenţă, însă unul care nu avea mari şanse de reuşită, asa că SUA, în urma unei expozii la bordul unei nave militare a armatei americane (USS Maine), ancorată în portul din Havana, utilizează pretextul pentru a acuza Spania de atentat şi pentru a începe o ofensivă împotriva acesteia, utilizând paravanul că susţine războiul de independenţă al Cubei.
Eliberarea a constat în ocupaţie, crime şi impunerea conducerii. Le-a fost oferită iluzia că sunt liberi să-şi aleagă conducătorii, însă aveau un articol în constituţia scrisă de americani, care îi facea colonie (americanii au preferat denumirea de protectorat). Mai precis, dacă lucrurile nu evoluau aşa cum dorea SUA, un paragraf le oferea dreptul de a putea interveni şi a schimba regimul, ceea ce au şi făcut într-un foarte scurt timp, deoarece în realitate SUA nu dorea decât anexarea insulei la teritoriile americane.
Drept dovadă a acestui fapt, în 1820, Thomas Jeferson spunea: “Cuba is the most interesting addition which could ever be made to our system of States”, iar mai apoi, îi trimite o scrisoare secretarului de război al SUA în care menţionează că: “United States ought, at the first possible opportunity, to take Cuba.” şi credea că insula nu se poate autoguverna şi nu trebuie lăsată să se autoguverneze, ci ea trebuie “îndrumată” spre gravitaţia ei normală, adică în interiorul Statelor Unite.
De aici la impunerea unor regimuri criminale, totul a fost o joacă, iar joaca asta a culminat cu regimul lui Fulgensio Batista, preşedinte al Cubei în două mandate şi om protejat de CIA care a vândut Havana la bucată mafiei americane, protejată la rândul ei de serviciile secrete în numele cărora cel mai probabil acţiona, însă asta este o altă discuţie asupra cărora există un număr limitat de dovezi.
Celebrul mafiot Lucky Luciano, care fusese arestat în SUA şi eliberat apoi (este expulzat în Italia şi i se interzice să mai intre pe teritoriul american), este eliberat pentru a oferi informaţii americanilor din porturile pe care le controla, iar acesta, dupa o scurtă pauză în Sicilia, vine să-şi conducă afacerile din Havana, devenind bun prieten cu Fulgensio Batista, prietenie intermediată Meyer Lansky, un cunoscut avocat al mafiei, omul care a si deţinut Hotel Riviera din Havana, locul unde nu cu mulţi ani în urmă a fost găzduita vizita lui Barak Obama (probabil singurul preşedinte american care a înţeles că embargoul asupra Cubei nu îi poate netezi acesteia drumul spre democraţie).
Revenind la Fulgencio Batista, acesta era un criminal notoriu care apela adesea la execuţiile de tip mafiot, la asasinate, însă nu era sfios nici în a-şi trimite miliţiile sau armata pentru a reduce la tăcere orice opoziţie.
Ei bine, într-o atare conjunctură a apărut spiritul revoluţiei cubaneze şi într-un astfel de regim a aparut Fidel Castro, un tânăr care provenea dintr-o familie destul de bogată, şcolit excelent în şcoli iezuite, inclusiv în Colegio Belen din Havana. Astfel Castro a devenit avocat de profesie, iar în anul 1952 cred, a obţinut un post în parlamentul cubanez (alegeri libere), din partea partidului condus de Carlos Prío Socárras, care fusese ales preşedinte al Cubei. Ei bine, susţinut de CIA si de mafie, Fulgencio Batista anulează alegerile şi ocupă din nou postul de preşedinte prin lovitură de stat.
Credit foto: Radu Constantinescu
Economia nu mergea grozav, mai ales în materie de distribuire resurselor, iar Cuba devenise doar un loc de joacă al mafiei americane, populaţia rurală (majoritară de altfel) fiind înfometată şi sărăcită, fără acces la medicamente şi alimente de bază. Singurele progrese realizate erau observabile în materie de cazinouri şi bordeluri, iar asta cu precădere în Havana, deoarece restul ţării rămânea în continuare abandaonat. Desigur, asta nu justifică o disctatură comunistă, însă este premisa pentru una. Climatul fiind propice, Fidel Castro încearcă să preia prin forţă puterea şi eşuează, este capturat şi eliberat în scurt timp, însă apoi pleacă în Mexic unde îl întâlneste pe Che Guevara, iar de aici stiţi povestea care duce la revoluţia cubaneză şi la fuga lui Batista care a plecat din ţară cu o sumă de 300 de milioane de dolari, iar unii au susţinut că a plecat cu tablouri şi obiecte de artă în valoare de peste 700 de milioane de dolari. Protejat fiind, a găsit refugiu în Portugalia şi apoi în Spania, unde a şi trăit până în 1973.
Ce vreau să spun este că Fidel Castro nu a fost niciodată un mare iubitor al marxismului pur şi nici măcar al marxism-leninismului. Nu o fi fost nici un iubitor al liberalismului, însă conjunctura istorică nu îl putea face să îmbrăţişeze capitalismul, deoarece SUA ar fi avut pretenţia să-i fie redate proprietăţile din Havana, plus despăgubiri către companiile americane.
Guevara în schimb, a fost un marxist declarat şi chiar a scris o scurtă interpretare proprie a marxismului (A biographical introduction Marx & Engels de Ernesto Che Guevara). Ba Che Guevara s-a şi supărat extrem de tare când ruşii şi-au retras rachetele, susţinând că au fost trădaţi şi de ruşi, fiind astfel lăsaţi descoperiţi în faţa invadatorului american. Fidel a înţeles în schimb situaţia şi a mers pe varianta de echilibru, iar apoi, soarta sau trădarea face ca Guevara să se fi sacrificat cauzei pentru care lupta, însă asta nu înainte de a fi renunţat la cetăţenia cubaneză, pentru a nu implica ţara în alte conflicte.
Ca orice regim instaurat prin forţă, chiar dacă avea susţinerea populaţiei, a fost nevoit uneori să apeleze la violenţă, însă chiar dacă SUA pune asta pe masa mondială ca fiind un motiv important pentru embargoul impus Cubei, relaţiile lor cu state precum Arabia Saudită şi ceea ce au practicat în Guantanamo ne arata limpede că asta este ultima lor preocupare. Ba mai mult, drepturile omului în Cuba nu sunt departe de cele din lumea capitalistă, iar spre deosebire de unele state din SUA, în Cuba dreptul la avort este garantat, sistemul de sănătate este destul de bun, ba chiar este împachetat ca fiind cel mai mare succes al regimului din Havana, iar mortalitatea infantilă este una dintre cele mai mici din lume.
Credit foto: Radu Constantinescu
Situaţia economică şi trecerea spre economia liberă
Economia Cubei a fost mereu sub o presiune uriaşă din cauza a ceea ce se numeste “bloqueo económico”, adică acel embargo impus de SUA. Nu poţi rezista economic, cu dimensiunea şi poziţia geografică a Cubei, dacă SUA te blochează. Cu toate astea, au rezistat, iar uneori au găsit metode economice inovative pentru a face asta. Exemplu celor două monezi, CUC şi CUP, menite să ofere o zonă tampon între presiunea inflaţionistă generată de turism şi sărăcia populaţiei, a amânat căderea economică. Venezuela le-a furnizat şi le furnizează petrol în schimbul oamenilor, adică medici şi profesori cubanezi foarte bine pregătiţi pleaca în Venezuela şi în China, iar Cuba obţine la schimb resursele de care are nevoie. De plecat se pleacă voluntar. Încercarea SUA de a destabiliza regimul comunist din Venezuela are cu siguranţă ca ţintă şi destabilizarea Cubei.
Acum, toate astea nu trebuie să ne facă să credem că îi este bine Cubei fără libertate şi fără democraţie. Nici pe departe, însă contează enorm modul în care Cuba o să reuşească să păşească spre o economie deschisă fără a fi zdrobită realmente de economia americană.
Recent, Cuba a renunţat la cea de a doua monedă, un pas enorm pentru liberalizare, însă asta a adus o inflaţie peste o penurie de produse, iar virusul şi tot spectacolul din ultimii ani nu a făcut decât să le agraveze situaţia. Mişcările de stradă din aceste zile vin pe fondul unei atare situaţii, însă o cadere a guvernului şi o întoarcere bruscă spre un guvern controlat ar fi un dezastru şi ar arunca la coş tot sacrificiul poporului cubanez de până acum. România a făcut o astfel de greşeală şi chiar dacă s-a dezvoltat, a reuşi să arunce la coş tot ceea ce era funcţional şi tot ceea ce putea produce în societatea capitalistă. Vinovaţii de serviciu sunt corupţia şi lipsa competitivităţii. Ar fi plauzibil, dacă nu am avea contra exemple în ţări precum Cehia, Slovacia sau Polonia, care au avut capacitatea de a face o altfel de tranziţie.
Credit foto: Radu Constantinescu
Scurtă concluzie
Singura soluţie pe care o văd pentru un viitor mai bun al Cubei este democraţia, însă o democraţie în care Cuba să-şi poată alege guvernele şi conducerea, fără a i se impune asta de la Washington. Desigur că mai toată America Latină este teritoriul de joacă al Statelor Unite, însă ar fi preferabil ca această insulă să se apropie mai mult de Franţa şi Spania decât de SUA. Franţa fiind şi singura ţară de pe continent care pare să îi fi sprijinit, iar asta se observă. Cultura lor este mai apropiată de cea a Europei decât de cea a Americii, însă este trist ca liderii europeni nu au capacitatea de a exercita o influenţă reală în Havana şi ca nu fac un pas mai serios pentru a se asigura ca aceasta nu este cumpărată la bucată în timpul procesului de tranziţie.
Ori poate nici Europa nu o fi mai grozavă, caz în care alegerile Cubei ar rămâne din nou între a fi „protectorat modern” sau aliat al Chinei şi Rusiei.
Un singur lucru este cert şi anume: Embargoul SUA nu ajută la liberalizarea Cubei, iar ei ştiu bine asta. Măsura nu face decât să preseze Cuba spre a-şi găsi aliaţi doar între inamicii SUA.
Ca un exemplu al faptului că sistemul actual este mult mai permisiv decât orice dictatură comunistă sau regim religios din lumea arabă este şi faptul că actualele proteste nu sa fie reprimate violent, pe modelul din Venezuela, Belarus sau Hong Kong. Dacă astfel or să stea lucrurile, faptul nu o să dovedească decât particularităţile regimului de la Havana şi deschiderea acestuia spre sistemul capitalist. Şi nu, nu cred că SUA trebuie privită ca un constant agresor şi nici măcar nu trebuie blamată pentru toate eşecurile regimurilor din America Latină, ci trebuie privită ca orice super-putere care are ca prim scop protejarea propriilor interese, iar asta rareori implica acte de caritate. Cum demonizarea acestei puteri este inutilă şi greşită ca mod de a privi politica sa externă, la fel şi venerarea ei cu orice scop şi ştergerea oricăror pete, cum adesea o să puteţi observa la intelectualii de carton de prin universităţile din România, este la fel de greşită.
