Povestea Otiliei Cazimir – o stea cu puiul ei…

Pentru că se apropie FILIT 2019, este de dorit să nu lăsăm în uitare proiectul anterior, colecţia Scriitori de poveste, o valoroasă recuperare, între ficţiune şi nonficţiune, a unei semnificative secvenţe de istorie literară.

Mai citeşte o dată cartea, ai să vezi că are farmec, are şi fir narativ, trece de la un plan la altul şi alternează axele temporalităţii, mizând pe introspecţie şi pe memoria care sapă breşe în prezentul în care ai vrea să trăieşti, pe de-a-ntregul, fără să poţi. Şi are aer de epocă, ceea ce este greu de obţinut, îţi trebuie migală şi stil. Da, ştiam deja toate lucrurile acestea pe care mi le-a spus un cititor exersat, devenit cald susţinător al cărţii despre viaţa Otiliei Cazimir.

Şi am recunoscut imediat că aşa stau lucrurile cu aceste cărţi de care te îndrăgosteşti, fiindcă îţi creează „plăcerea lecturii”, în sensul revendicat de Roland Barthes – textul ca desfătare, cu pielea lui de cuvinte, în braţele căruia rămâi un timp, fiindcă nu poţi să te desprinzi de el cum nu poţi să te rupi dintr-o îmbrăţişare. Şi m-am întors, nu o dată, ci de mai multe ori, asupra unor pagini, tocmai fiindcă sunt frumoase şi întregul text, articulat prin aceste plonjări în memoria personajului, este „un text care mă iubeşte”, barthian vorbind:

„Peste zarea ca brânduşa

Seara-şi scutură cenuşa.

Sus, în tei,

Iese-o stea cu puiul ei.” (p. 14)

Povestea Otiliei Cazimir este scrisă delicat, cu multă atenţie. Îi simţi imediat fragilitatea, miză a scriiturii din mai multe raţiuni, dar şi pentru că are în prim-plan un om care aşa a fost, parcă mai mult o făptură de aer decât una concretă. Viaţa scriitorilor (şi a lor!) este măruntă, numai ce reuşesc ei să lase literaturii contează. Şi viaţa aceasta este, de multe ori atât de chinuită şi de sărmană, încât o biografie bine documentată îi va face scriitorului un deserviciu, în posteritate:

„Rândurile începute în carnet îşi găsiră singure o continuare, în mintea duducăi, pe când mâna ei scria raportul.

Viaţa privată a scriitorilor e mai întotdeauna tristă, mediocră şi mai ales lipsită de poezie. De aceea, de multe ori simpla biografie mai amănunţită a unui scriitor constituie o indelicateţe faţă de el.

Scutură însă din cap pentru alungarea acestor gânduri, cum scutura odinioară Luchi mică pentru alungarea unei albine, în grădina casei părinteşti, şi în locul rândurilor ivite în mintea ei, scrise raportul pentru care venise:

Ca urmare a raportului nr. 64 privind activitatea localului La Căţeaua Leşinată, Socola, Iaşi, subsemnata Alexandra Gavrilescu, inspector în cadrul Direcţiei Inspecţiei Teatrelor, prin prezenta se dovedeşte că Lucreţia Popescu, artist popular, a depus documentaţia pentru intrarea în legalitate.” (p. 16)

Inspector „la Cultură”, cu o existenţă monotonă, de funcţionar, în vremuri de criză, Otilia se refugiază în scrierile ei. Peste registrul de înregistrare a documentelor, aşază mereu pagini pe care-şi notează gândurile aşa cum vin ele, în dezordinea lor autentică. Trăia dureros între două lumi, cea în care-şi câştiga existenţa, negociind contracte cu artiştii de circ, unii dintre ei cabotini, alţii doar eşuaţi provizoriu la marginea artei, şi lumea literaturii, în care intrase chiar în momentul întâlnirii cu Topîrceanu, la Viaţa românească – două iubiri trăite concomitent.

În Iaşi, pe o stradă care-i poartă numele, în apropiere de biserica Zlataust (ce rezonanţe ionelteodorene!), i-am găsit greu casa, o clădire modestă, cu pereţi fisuraţi, dar cărora o grădină cu vegetaţie abundentă îi dădea un aer copilăros. Ai zice că în locul acesta uitat de lume şi de autorităţi, lăsat să se degradeze, un spaţiu privilegiat în care încă le simţi prezenţa, şi a ei, şi a lui Topîrceanu, Luchi n-a murit niciodată.

Numele ei adevărat a fost Alexandrina Gavrilescu (12 februarie 1894, Cotu Vameş, Neamţ – 8 iunie 1967, Iaşi). Otilia Cazimir au botezat-o cei din redacţia revistei Viaţa românească, se pare că Mihail Sadoveanu şi Garabet Ibrăileanu i-au găsit pseudonimul literar. S-a născut într-o familie de învăţători, ultima dintre cei cinci copii, reuşind să urmeze cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Iaşi, fără să susţină şi licenţa. Confirmarea valorii sale, ca poetă şi traducătoare, ca om de cultură, vine constant, dovadă că primeşte Premiul Academiei Române (1927), Premiul Femina (1928), Premiul Național pentru Literatură (1937), Premiul Societatea Scriitorilor Români (1942). Dincolo de distincţii şi recunoaştere publică, Otilia Cazimir a trăit, după moartea lui Topîrceanu, cu amintirea aceastei iubiri statornice.

„ ̶ Da, doamnă, mulţumesc, să fiţi sănătoasă şi să vă trăiască ce aveţi mai drag! răspunse femeia cu chipul luminat dintr-odată.

Colţurile ochilor duducăi se strânseră cu durere la auzul urării. Ce avea ea mai drag se afla astăzi numai într-o carte de pe policioara de acasă. Top nu mai era de un an. Singura ei dragoste, transformată de-a lungul anilor şi trecută prin toate tipurile posibile de iubire, se retrăsese de un an în cărţile scrise, lăsând-o pe ea singură ca pe o întrebare fără răspuns.

Top nu mai era de un an, iar ea încă nu putea alătura cuvântul moarte numelui lui. Tot ce izbutise să facă, cel mai dureros punct în care se putuse ajunge, dar pe care nu-l mai putea depăşi, era să spună că nu mai este.” (p. 17)

Aproape totul se leagă în această Poveste a Otiliei Cazimir de relaţia ei cu Top, de la momentul întâlnirii lor, trecând prin experienţa războiului, a bolii şi a morţii premature a poetului. El o poreclise Didi, încă de pe vremea când ea, ocupându-se de corespondenţa revistei Viaţa românească, strecura printre foi şi hârtii oficiale propiile texte, fără să le semneze, pentru a le testa valoarea literară. El vâna şobolani pe gangul redacţiei, în Cuza-Vodă 42, aşteptând să primească un sediu nou, pe strada Vasile Alecsandri, fosta Uliţă Sf. Ilie. Apoi, cei doi tineri s-au jucat cu cei care li se adresau ironic, schimbând între ei poeziile, semnând unul în locul altuia. Se întâlneau în Copou, la Universitate sau la „conu’ Mihai” – „scriau, şi Ibrăileanu îi publica”.

Mobilizarea generală se decretează pe 14 august 1916, iar sublocotenentul George Topîrceanu este luat, la douăzeci de ani, pe front. În timpul războiului, Otlilia merge la gară, cu o bucată de melasă în buzunar, încercând să obţină, la schimb, scrisorile pe care Top i le trimitea, din ce în ce mai rar, din prizonieratul bulgăresc – „cenuşiu, ger şi aşteptare”. Iaşiul, plin de refugiaţi, secat de resurse, se dovedeşte totuşi un oraş primitor, ocrotindu-i pe cei aduşi aici de război, în 1916:

„Judecând după liniştea din oraş, nici n-ai fi zis că populaţia lui crescuse în mai puţin de o lună de cinci ori. Îşi închipuia în spatele ferestrelor închise stânjeneli de oameni străini obligaţi să-şi împartă unii cu alţii intimitatea. În urmă cu o lună, primăria făcuse un apel la omenie şi încurajase cetăţenii să primească în casele lor pe bucureştenii fugiţi din capitala ocupată. În scurtă vreme, din pricină că refugiaţii continuau să sosească în valuri nesfârşite, apelul căpătase un ton mult mai autoritar. Nu mai exista casă în Iaşi care să nu aibă propriii săi oaspeţi.” (p. 80-81)

În cartea Simonei Antonescu, se revine constant asupra unui fragment de jurnal, asupra unei însemnări, care se completează, cu noi fraze, cu nuanţări, pe măsură ce sunt prezentate întâmplările, ca într-o glosare pe marginea ideii că şi scriitorii au nevoie, chiar după moarte (sau mai ales după moarte, când nu se mai pot apăra de indiscreţie), de un spaţiu privat şi de intimitate. Fragmentul este preluat, aşa cum se precizează la final, dintr-un interviu apărut în 1926 în revista Adevărul literar şi artistic, din volumul publicat la Cartea Românească în 1984, Otilia Cazimir de George Sanda:

Viaţa privată a scriitorilor e mai întotdeauna tristă, mediocră şi mai ales lipsită de poezie. De aceea, de multe ori simpla biografie mai amănunţită a unui scriitor constituie o indelicateţe faţă de el. Atât cât a vrut să ne dăruiască din sufletul lui, ne-a dăruit cu bucurie în ceea ce a scris. (…) Nu avem dreptul să-i cerem mai mult decât ne dă, nici, mai ales, să-i luăm cu sila atunci când nu mai poate protesta.

Cu romanul Fotograful Curţii Regale, Simona Antonescu a câştigat în 2014 Concursul de Debut al Editurii Cartea Româneascăşi Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din România. Interesantă este şi seria de volume apărute la Editura Nemira, Istoria povestită copiilor. Mărturisesc totuşi că din tot ce a scris Simona Antonescu, într-un stil rafinat, cu documentare şi grijă faţă de fresca socială – să nu trecem peste Hanul lui Manuc (Polirom 2018) şi excepţionala întoarcere în trecut, în vremea războiului ruso-turc -, cartea mea preferată rămâne Darul lui Serafim (Polirom, 2016), la care adaug, iată, Povestea Otiliei Cazimir, după o nouă lectură şi o discuţie cald argumentată despre felul în care, ca scriitor, îţi creezi personajul, acordându-i dreptul la intimitate. O privire indiscretă descoperă, pe foile smulse de vânt din braţele Otiliei, versurile scrise în stilul ei inconfundabil, copilăresc şi suav:

„Sus, în tei,

Iese-o stea cu puiul ei.”

Povestea Otiliei Cazimir face parte din seria Scriitori de poveste, publicată de Editura Muzeelor Literare, 2018, proiect FILIT prin care 11 scriitori contemporani reconstituie biografia a 11 scriitori ale căror case memoriale se găsesc în Iaşi. Au fost invitaţi şi au acceptat să scrie: Florina Ilis (Povestea lui Mihai Eminescu), Simona Antonescu (Povestea Otiliei Cazimir), Cristian Fulaş (Povestea lui Dosoftei), Bogdan Răileanu (Povestea lui Costache Negruzzi), Mihai Buzea (Povestea lui Vasile Pogor), Iulian Ciocan (Povestea lui Nicolae Gane), Dan Coman (Povestea lui Mihai Codreanu), Adela Greceanu (Povestea lui Vasile Alecsandri), Tudor Ganea (Povestea lui Mihail Sadoveanu), Andrei Crăciun (Povestea lui Ion Creangă), Alex Tocilescu (Povestea lui George Topîrceanu).