Clarobscurul unui minunat roman polițist

Am fost niște ani între pubertate și adolescență un zelos cititor de romane polițiste. Dacă o fi fost și vârsta, asta nu știu, dar e sigur că rafturile înțesate cu cărțile colecției „Enigma” – mama fiind pasionată de asemenea literatură – au avut puterea unui stimul. Cu mult înainte de ecranizări, au trecut prin imaginația mea Miss Marple și Rouletabille, Marlowe și Sam Spade, Maigret și Poirot, Holmes, Lupin și San Antonio, dar și indigenii Melania Lupu, Andrei Mladin ori Căpitanul Apostolescu. Vremea mi-a pus în față apoi alte întâietăți. În anii din urmă, cu precădere datorită curiozității soției, i-am descoperit cu încântare pe șarmantul Erast Fandorin al lui Boris Akunin, seria Danilei Comastri Montanari, cu al său senator roman detectiv Publius Aurelius Statius, pe iscoditorul eunuc Yashim Togalu din Copacul ienicerilor și Coloana șerpuită, ale lui Jason Goodwin; la fel, m-am delectat cu toate episoadele integralei Hercule Poirot, interpretat magistral de David Suchet, și pândesc cu tenacitate orice serie nouă din Endeavour, în care Inspectorul Morse descurcă delicte complicate în Oxfordul anilor ’60. Dacă nu m-au făcut mai inteligent, lecturile polițiste poate că mi-au oferit un plus de sagacitate.

Sub aceste auspicii, cartea lui Michel Bussi, Nuferi negri, nu mi-a spus nimic, așa cum nici numele autorului, nici coperta (neinspirată) a romanului nu-mi transmiteau ceva. Dar reticența de început a fost dizolvată de la primele file.

Nuferi negri este un roman în care prima care intrigă – ca să spun așa – este chiar construcția atipică genului. Autorul deviază de la canoane și propune o poveste eterogenă și amețitoare, implicând diferiți naratori și multiple tipuri de narațiune, manieră împestrițată prin care, departe de a plictisi cititorul, mărește zbuciumul și împrospătează misterul acolo unde, pe alocuri, pare că slăbește în vigoare.

Insolitul e manifest din prima pagină, atunci când o voce vestește șleaurile ficțiunii, trâmbițând ce va să vină și dând aparența transparenței prin tremurătorul miraj al realității:

„Trei femei trăiau într-un sat. Cea dintâi era răutăcioasă, cea de-a doua era mincinoasă, cea de-a treia egoistă. Satul lor purta un nume drăguț, ca de grădină. Giverny. … Aveau totuși ceva în comun, un secret, cumva: toate trei visau să plece. … Știți bine de ce. Din pricina pictorilor impresioniști. … Cea dintâi, cea mai bătrână, avea un tablou drăguț, pe cea de-a doua o interesau mult artiștii, cea de-a treia, cea mai tânără, știa să picteze bine”.

Cititorul e avertizat cu delicatețe, tot la începutul începutului, că zăbrelele parcului din Giverny se vor deschide timp de numai treisprezece zile, interval „ca o paranteză în viața” celor trei, paranteză deschisă cu un omor, în prima zi, și terminat cu un altul, în ultima. Înainte de a călători prin carte, pe tavă mai găsești câteva indicii.

În ce privește așezarea Giverny, celebră prin adoptarea lui Claude Monet, scrupulozitatea lui Bussi este definitivă, descrierile respectând la modul cel mai politicos realitatea, la fel cum informațiile despre renumitul pictor „sunt autentice, fie că se referă la viața lui, la operă sau la moștenitori”; culme a meticulozității, chiar și „Furturile de opere de artă amintite sunt fapte diverse reale…”.

Iar ficțiunea începe când în pârâul Epte, care curge prin grădinile lui Monet, este găsit cadavrul unui V.I.P. local, Jérôme Morval, reputat oftalmolog și fustangiu notoriu. În poveste intră rapid inspectorul Laurenç Sérénac și Silvio Bénavides, adjunctul său minuțios, bătrâna bizară și ubicuă („nu întru totul văduvă”?) însoțită aproape mereu de credinciosul său câine, Neptun, la fel de ubicuu, câteva mesaje misterioase găsite asupra defunctului: pe o carte poștală, reprezentând un studiu în albastru al Nuferilor lui Monet, dedesubtul unui text tainic, „Unsprezece ani. La mulți ani”, e lipită o bandă de hârtie cu un vers din Louis Aragon, „Le crime de rêver je consens qu’on l’instaure”, care lărgește întunericul necunoscutului. Apoi locurile acestui sătuc (nici 500 de locuitori), „satul luminii și al culorilor”, ajuns loc de pelerinaj pentru milioane de pământeni vrăjiți de haloul impresionistului francez: grădinile lui Monet, nuferii, puntea japoneză, serele, l’île aux Orties, șirurile de plopi spre Sena, Moulin Des Chennevieres… Pasionat de Monet și de dame, Morval visa să „dibuie” niște Nuferi, convins că impresionistul a pictat – din 1902 și până la finele vieții – mai mult de cele peste 250 de pânze înfățișând lotuși. Apariția lui Stéphanie Dupain, diafana și seducătoarea învățătoare a unicei clase din sat, soția brutalului și gelosului Jacques, îl tulbură pe inspectorul Sérénac cu atât mai mult cu cât cineva trimite la comisariatul din localitate cinci fotografii, un set „cu un fel de compilație a amantelor lui Jérôme Morval”, într-una dintre acestea apărând chiar Stéphanie. Mai sunt apoi Fanette, o fetiță talentată la desen și care visează să triumfe la concursul „Pictori în devenire” al celebrei Fundații Robinson, alături de colegii ei de unsprezece ani: Paul, Vincent, Camille și Mary. Și mai e James, bătrânul pictor american, un boem scăpătat care pictează zi de zi la repezeală pe patru șevalete, în ritm cu schimbarea culorilor pe un peisaj, într-un lan de grâu.

Greu de crezut, dar cam acestea sunt personajele cărora Michel Bussi le încâlcește și descâlcește ghemele vieților. Când și când, bătrâna, din susul turnului morii, privește un tablou cu nuferi,

„atârnat în ungherul cel mai puțin luminat, într-un unghi mort, e cazul s-o spun. Întunericul face și mai sinistre petele sumbre ce alunecă peste apa cenușie. Florile Doliului. Cele mai triste flori pictate vreodată”.

Autorul nu putea lăsa totuși indiciile în plin soare; talentul deductiv al cititorului trebuia descurajat cumva. Pentru aceasta, francezul amestecă în mod deliberat tipurile de narațiune, cum spuneam, provocând o constantă dezorientare pronominală. Deși noi și noi semne sunt revelate, ritmul confuziei e bine întreținut. Prin pasajele murmurate reflexiv de strania băbuță se induce aproape la tot pasul un vaier înfundat, tenebros, ceea ce, pe de o parte, conservă interesul cititorului, iar pe de altă parte sugerează iminența unei nenorociri. Referințele culturale (nealterate, spre meritul scriitorului) compun un cadru veridic, iar descrierile de tip… tablou sunt inserate cumpătat și oportun în special ca mecanisme de potențare a intrigii, încețoșând și mai mult obiectivul. Și mai are Bussi un je sais qoui, une trouvaille: magia de a relata sincronic. Folosirea extrem de rară a adverbelor de timp denotă un mare talent de a simula simultaneitatea, de a suprapune planurile temporale și de a născoci astfel un timp prezent continuu, ce sporește încordarea și presupune forfota unor amenințări ineluctabile. Care e mobilul crimelor? Care sunt celelalte crime? Cine sunt autorii? Sunt lucruri pe care le vom afla la sfârșitul celor aproape 370 de pagini pentru care Nuferi negri a primit nu mai puțin de douăsprezece premii literare în 2011, anul apariției.

Folosind o expresie care poate încă nu e demonetizată, nuferii cei mai frumoși cresc din apele cele mai murdare.

Nuferi negri de Michel Bussi