Nevoia de a ne exprima afecțiunea, atașamentul sau admirația față de persoanele pe care le întâlnim în viață este un semn de sănătate emoțională și de echilibru social. Mai mult, este dovada unei sensibilități care nu s-a deteriorat, în ciuda complicațiilor pe care firea și neputințele noastre, atitudinile apropiaților, evenimentele de la care nu ne putem sustrage, momentele cruciale ale comunității, vremurile, ni le prilejuiesc mereu. Astfel, cartea pe care Florin Cântec a publicat-o de curând la Editura Junimea din Iași, Portrete în cerneală de China, este rezultatul palpabil al exteriorizării unor trăiri generate de contactul cu câteva nume importante din peisajul nostru cultural (Felix Aftene, Mircea Radu Iacoban, Lucian Vasiliu, Ștefan Oprea etc.), cu personalități care au contribuit la formarea intelectuală a autorului (Alexandru Zub) sau care i-au atras atenția prin dimensiunea contribuției lor spirituale (Neagu Djuvara, Bartolomeu Anania), ori datorită unor gesturi exemplare și memorabile pe care le-au săvârșit (Sorina Ferari, de pildă, tânăra de 21 de ani, care a scos din flăcări o necunoscută, cu prețul vieții propriei vieți).
Proiectele care l-au mobilizat într-o vreme pe autor, funcțiile pe care le-a deținut, călătoriile pe care le-a făcut – în calitate de bursier la Paris, de cercetător la New York sau de Visiting Professor la Chicago –, dar și activitatea obișnuită din domeniul culturii, la Iași sau chiar și pe tărâm american, i-au oferit lui Florin Cântec prilejul unor întâlniri cu o seamă de oameni care l-au bucurat, l-au provocat sau l-au inspirat. Despre mulți dintre aceștia a scris în Ziarul de Iași, de-a lungul mai multor ani, iar cartea Portrete în cerneală de China adună cele mai semnificative articole, al căror conținut trece, în mod evident, proba timpului, fiindcă vorbește despre oameni și fapte cu valențele perenității. Textele sunt scrise ca dintr-o respirare, semn că nu au avut nevoie decât de o știre, de un eveniment, de o carte, pentru a trezi o motivație temeinică, preexistentă. De altfel, așa se și explică titlul cărții, dacă avem în vedere metoda cu care vechii chinezi trasau cu o pensulă sau toc, dintr-o singură mișcare, un simbol/o literă/o figură, asupra căreia nu reveneau pentru a o corecta.
Astfel, o expoziție de pictură realizată de Felix Aftene îi dă ocazia lui Florin Cântec să-și exprime admirația față de cunoscutul, activul, și rafinatul artist ieșean (care peste doar câteva zile, pe 19 aprilie 2018, va vernisa o expoziție personală la Paris).
Apariția unei cărți – În punctul lui rebbe G – scrisă de Dan Alexe, e consemnată în anale de Florin Cântec, fapt explicabil, de altfel, mai ales când jurnalistul poliglot, dezinhibatul scriitor, cuceritorul perpetuu – ți-e veche cunoștință și co-echipier în proiectul „Iași – capitală culturală europeană” -, sau când vorbim despre un personaj care stârnește pe net atitudini și replici dintre cele mai diverse, acide, inteligente, pline de umor sau ură, încât ajungi să spui: „Dar cine nu-l cunoaște pe Dan Alexe?”, asemenea prietenei mele de la Bruxelles, acolo unde „freelancerul convins”, boemul, aventurierul, impudicul Dan Alexe își trăiește legenda.
Ieșirea de sub tipar a unei producții literare semnate de Mircea Radu Iacoban, Pompe funebre, se constituie într-o ocazie de a vorbi despre acest om complex, a cărui percepție publică negativă ar avea o componentă resentimentară determinată, culmea!, de talentul, succesul și atitutinea lui superioară, dar, probabil, și de poziția sa în prim-planul vieții culturale ieșene, indiferent de regimul politic.
O privire aruncată în rafturile bibliotecii personale i l-a readus în memorie pe Cezar Ivănescu, a cărui poezie („incantație, vibrație mitologică, rădăcină de sens”, p. 41) a rămas încă nepătrunsă și neînțeleasă pentru că – spune Florin Cântec – necesită informații și lecturi erudite, dar și putere de detașare din partea cititorului, obișnuit să încadreze, clișeistic, poetul și producția lui, într-un gen anume. Iar poezia lui Cezar Ivănescu este neîncadrabilă, pentru că a fost mai degrabă o încercare inițiatică, nicidecum o „gargară salonardă, atentă la mode și servilă găștilor literare” (p. 41). Florin Cântec îl evocă la șase ani de la plecarea lui „nedreaptă și neașteptată în veșnicie” (acum, pe 24 aprilie 2018 se împlinesc zece ani), nu înainte de a lăsa o scrisoare din care trebuie să înțelegem dimensiunea trăirii sale duhovnicești și culturale neobișnuite pentru majoritatea dintre noi, familiarizați, mai degrabă, cu ipocrizia și atitudinea cabotină. Nedreptatea fără măsură care i s-a făcut lui Cezar Ivănescu l-a pus totuși în lumină, pentru că a scos la suprafață puterea de a-i ierta fără măsură pe cei care l-au ucis simbolic.
Interpretarea de către celebrul și longevivul cvartet ieșean VOCES, în Săptămâna Patimilor, a „Celor Șapte Cuvinte ale Mântuitorului” – capodoperă clasică de Joseph Haydn – este prilej pentru Florin Cântic să-și exprime admirația pentru Bujor & Dan Prelipcean, doi dintre „Cei Patru Cavaleri ai Desăvârșirii Muzicale”.
Sunt cuprinse între coperțile acestui volum câteva texte de o căldură afectivă deosebită. Este vorba despre capitolele care se referă la oameni importanți atât pentru viața culturală, cât și pentru biografia profesională a autorului nostru. Dumitru Vacariu este muzeograful de al cărui nume se leagă instituția Muzeului Literaturii din Iași și Casa Dosoftei, din a cărui pricepere, glagorie, înțelepciune și umor s-au hrănit toți muzeografii cu care a colaborat și de a cărui colegialitate a avut parte și Florin Cântec, în perioada în care au lucrat împreună.
Un alt text se dedică lui Lucian Vasiliu, de care îl leagă pe autor o prietenie de peste 30 de ani. Căldura prieteniei nu–i atenuează lui Florin Cântec luciditatea de a evalua înfăptuirile lui Lucian Vasiliu în cadrul aceluiași Muzeu al Literaturii sau capacitatea admirabilă a acestuia de a fi un bun manager, un fin diplomat cultural și un generos sprijin pentru oricine a apelat la el, pe o structură poetică de netăgăduit.
În sfârșit, dar nu în ultimul rând, remarc elogierea academicianului Alexandru Zub – profesorul care și-a pus amprenta asupra formării tânărului Florin Cântec. Impresionant este portretul intelectualului „îngropat de viu” între cărți. Energia și creativitatea istoricului determină același ritm și aceeași fervoare, acum la senectute, ca în anii tinereții.
Toate evocările din acest volum sunt scrise cu stil. Florin Cântec este un intelectual rafinat, având o formație de adevărat cărturar. Totuși, ceea ce se vede în textele de față este, în primul rînd, o dispoziție literară spre crochiul înrădăcinat în biografic și psihologic. Nu poate să-i scape cititorului un soi de familiaritate pe care autorul o instaurează cu toți oamenii prezentați, ceea ce echilibrează aspectul solemn inerent evocării unei personalități.
Aceste pagini sunt adevărate declarații de dragoste, remarcabile prin puterea de a-l defini, în împletire cu omul evocat, pe cel care le scrie, căci dezvăluie la Florin Cântec talentul portretizării, căldura omenească manifestată în generozitatea de a admira. Iar aceste detalii trebuie reținute și apreciate pentru că fac ca rostul cărții Portrete în cerneală de China să fie de a ne întări speranța că legăturile omenești se vor întemeia și mai departe pe comuniune spirituală.
Sursa foto: www.cuzanet.ro
