Păpușa. Istoria casei Kadare

Istoria familiei Kadare, despre ai cărei membri se știa că „le lipsește o doagă”, continuă la capătul Uliței Nebunilor, unde, prinsă între alte clădiri de patrimoniu, se află această casă de piatră de la Gjirokastra, spre care pornise, în 1933, un alai de nuntă. Mireasa urma să locuiască împreună cu familia (clanul) soțului, conform unei tradiții de neocolit. Casa avea mai multe sute de ani și se prăbușește, la un moment dat, ca și cum ar fi explodat, strivită de greutatea acoperișului. Va fi reconstruită, ulterior, de un ahitect, după planurile inițiale. Pivniță, coridoare, o cameră secretă și chiar o temniță:

„Fotografia casei în care avea să ajungă i-o adusese într-o zi un văr îndepărtat, împreună cu bârfele care circulau în jurul ei. Printre toate acestea, cea mai incitantă era povestea temniței. După cum se zvonea, casa familiei Kadare făcea parte din grupul de patru-cinci case din oraș care aveau temniță, ceea ce pentru unii nu era decât o nebunie, iar pentru alții, ceva de pe vremea lui Pazvante Chioru’, o problemă juridică răsuflată, adică statul avea legile lui, iar casa pe-ale ei, pe scurt, fiecare cu treburile lui.” (p.19)

La 17 ani, Păpușa pornise spre noua ei viață cu trei enigme: soțul, pe care îl zărise doar o singură dată de la fereastră, casa de pe timpul lui Pazvante și soacra. Tânăra este examinată de partea feminină a neamului, în general bătrâne îmbrăcate în negru, roase de bănuieli, cu chipuri aspre și priviri ascuțite de utilizarea binoclului. Într-o zi, când soacra uitase binoclul pe un pervaz, nora, curioasă, îl duce la ochi, imaginându-și, așa cum va povesti mai târzi, că ar fi putut să vadă Grecia și să înțeleagă, în felul acesta, și subiectele preferate ale bătrânei – „inglezul, războiul, Hitler…” (p. 23).

Când soacra Păpușii decide că nu va mai ieși niciodată din casă, un fel de obicei al locului, nora înțelege, cum înțelege tot orașul, că trebuia să accepte această izolare ca pe un statut, ca pe o ridicare în rang, un soi de noblețe câștigată. În această casă uriașă, prin urmare greu de întreținut, rătăcită pe coridoare-labirintice, Păpușa se plictisește: Mă înghite casa! obișnuia să spună femeia, iar Ismail, copil fiind, își închipuia că lucrul acesta chiar este cu putință.

Casa de la Gjirokastra nu e departe, ca imagine ficțională, de Blocul Pamuk, o clădire cu multe etaje, toate ocupate de rude. Relația lui Ismail cu mama nu e grozavă, însă relația cu tatăl pare și mai distantă. Preocupat doar de repararea casei („Când ne apucăm să reparăm casa?”), tatăl vine totuși la tribunal și asistă la proces, când Ismail, încă elev, este arestat la ora de sport pentru că falsificase cu un coleg niște monede de plumb:

„Avocatul nostru, Hilmi Dakli, s-a așezat lângă noi. Președintele Tribunalului a rostit cuvintele: În numele poporului… Tata stătea în picioare, așa cum stătuse de sute de ori în calitatea sa de aprod la tribunal. Totul părea un vis urât. Era a doua oară când pătrundeam pe teritoriul lui: cu puțin timp înainte, ca pentru a-i contesta poziția în familie, primisem un onorariu, adică niște bani. Iar acum riscam pușcăria. Nu-mi mai rămânea decât ca, într-o zi, să-i repet cuvintele: Când ne apucăm să reparăm casa?

Când, la doi ani după asta, unchii mi-au găsit caietul în care aveam scris primul meu roman, mi-au spus că sunt definitiv convinși că sufăr de boala orgoliului. După cum am mai povestit, umplusem trei sferturi din caiet cu reclame de tipul: cel mai sinistru roman al secolului, alergați la librăria Guttenberg pentru a cumpăra un roman celebru, postum, al lui I. H. de Kadare. Prețul, trei franci aur. În vreme ce textul romanului nu ocupa decât ultimele cinci-șase pagini, ba chiar și acelea incomplete, deoarece, obosit, pare-se, de atâtea reclame, abandonasem continuarea.

În povestea primului volum de versuri, a telegramei de la editură, care mă chema acolo, și a deciziei neașteptate a lui taică-meu ca drumul până la Tirana să-l facem cu taxiul, chestiunea aceasta din urmă, drumul cu taxiul, atrăsese cel mai mult atenția. Mulți oameni m-au întrebat mirați: Te-ai dus într-adevăr cu taxiul la Tirana? Unii nu credeau, ba chiar existau și alții care bănuiau că drumul cu taxiul făcea parte din ceea ce înseamnă publicarea unei cărți și gloria de a fi scriitor. (p. 41-42)

Așa cum în casă există necamere, niște încăperi cu destinație incertă care apăreau și dispăreau în timpul permanentelor lucrări de amenajare a clădirii, în caietul de creație al adolescentului există romane încă nescrise. Suferind de orgoliu, așa cum credeau rudele sale, Ismail este preocupat, la început, să își găsească un nume potrivit pentru un mare autor – Ismail de Kadare, cu un „de” nobiliar, după model balzacian. Luase în calcul și formula I.H. Kadare (Ismail Hellot), după modelul Lev Nicolaevici Tolstoi. Apoi, tânărul e interesat de publicitatea romanelor sale (încă nescrise). Autoironia, pe care personajul mărturisește că o exersase la diferite vârste, funcționează ca distanțare a adultului de anumite ipostaze ale formării sale, considerate compromițătoare. Evident, romanul Păpușa nu este doar istorie de familie, ci și istoria propriei deveniri ca scriitor:

„Îmi ironizam fără milă romanele nescrise, acelea pline de reclame, iar la Moscova, la seminarul de psihologia creației, povestisem despre ele, făcându-mi colegii să râdă cu lacrimi, fără să-mi treacă prin cap că ele, așa cum erau, lipsite de trup și de formă, aveau un avantaj imens: erau intangibile. Și, prin aceasta, nu erau expuse la nimic.” (p. 105-106)

Păpușa este un text autobiografic, asemănător, până la un punct, cu multe dintre cărțile lui Amos Oz, cel din Poveste despre dragoste și întuneric, prin felul în care se realizează evocarea orașului natal și a atmosferei din propria familie. Figura mamei rămâne permanent în prim-plan. Păpușa este o mamă atipică, distantă, visătoare și incredibil de naivă, care nu știe cum să-i arate fiului ei că-l iubește. Dacă Amos Oz rămâne într-un registru apăsător, Ismail Kadare se desparte ironic și autoironic de tot ce înseamnă istoria familiei sale, așa cum a făcut când, la nunta lui cu Helena, alcătuiește lista celor care NU aveau să vină la petrecere: