E o plăcere să revăd în public, fie că sunt la teatru, fie că sunt într-o sală de concert, artiști, actori sau scriitori. E semn de normalitate, semn de dialog și interes pentru ce se mai întâmplă în domeniul artelor. Pe actori îi văd foarte, foarte rar la spectacolele colegilor, uneori nici măcar la spectacolele teatrului în care joacă, ce să mai spun că am văzut premiere la care nici măcar managerul instituției nu vine. Motivele sunt multe, parte dintre ele le înțeleg (joacă mult și sunt prinși mai tot timpul în repetiții), dar cea mai mare parte a justificărilor invocate de ei n-o potaccepta. Pe muzicieni și artiștii plastici în regăsesc în public la multe, multe evenimente culturale, se caută unii pe ceilalți, se salută, schimbă impresii, iar firescul îi caracterizează la fiecare nouă apariție în public. Cu scriitorii e altă poveste, de obicei ei nu vor să fie vizibili, să fie văzuți, au nevoie de ascundere, poate și pentru că pentru ei spațiul social este o eternă sursă de inspirație pentru viitoarele lor opere. Spun toate acestea ținând cont și de doza de excentricitate evidentă în cazul artiștilor, deși în ultimii ani ei mi se par din ce în ce mai normali, iar restul lumii ex-centrică, în sensul de descentrată, parcă mereu în căutarea axului în jurul căruia să-și construiască viețile. Venind la Sibiu mi-am găsit reconfirmate vechile mele constatari; artiștii care urmau să cânte au fost în public, au aplaudat la concertele de dinaintea lor, așa cum și cei care au evoluat în primele seri au venit și în următoarele, s-au „ascuns” în public și au savurat fiecare moment muzical. Un semn de normalitate, de revenire la viața de dinainte de pandemia de coronavirus, dar și la ceea ce ar trebui, de fapt, să fie un concert: o întâlnire și un schimb de emoții.
Despre concertele din fiecare seară din cadrul Festivalului Româno-American, organizat de Filarmonica de Stat Sibiu am scris pe îndelete, nu reiau acum impresiile postfactum, doar vreau să împărtășesc cu voi câteva din gândurile celor care au cântat pe esplanada Sălii Thalia a filarmonicii sibiene. Pe Oxana Corjos și pe Petru Pane (au cântat în deschiderea festivalului împreună cu Maria Bîldea) i-am văzut seară de seară în public, inclusiv la cocnertul de orgă de la Biserica Franciscană; pe Horia Mihail l-am văzut rămânând să asculte și începutul concertului de după el, deși era obosit și între două concerte din cadrul turneului Pianul Călător; pe solistul de la Suburbia11 n-aveam cum să nu-l remarc, din pricina verdelui coafurii, chit că nu știam cine este. Dar cea mai mare bucurie este că am reușit să aflu câteva impresii luate la cald, după concertele susținute, de la Sorin Zlat jr, Răzvan Suma, Tiberiu Soare și Cristian Lupeș.
Sorin Zlat jr. îmi povestea după concertul care a entuziasmat într-atât de mult publicul, încât s-a lăsat cu bis, că abia aștepta să reînceapă seria de concerte. Chiar dacă mai avusese concerte cu Filarmonica de la Pitești, acolo unde este angajat, cele de jazz cu quintetul pe care-l conduce, intră într-o categorie aparte, specială, care-i aduc un altfel de bucurie:
„Tot timpul, în partea asta a țării, să spunem așa, mi-e foarte drag să vin să cânt aici. Simt influența din vest aici.
Ce-am luat bun din pandemie? Am reușit să mă așez, eu cu gândurile mele și am făcut multe din proiectele pe care nu reușeam să le fac în viața normală, pentru că alergam tot timpul, aveam mereu turnee și concerte. M-am pus la pianul meu și la laptop și mi-am zis: de ce să nu încep să-mi fac colaborările pe care vroiam să le fac de mult? Și am început să înregistrez niște piese cu muzicieni din străinătate, înregistrări pe care vroiam de multă vreme să le fac. Am făcut și un proiect inedit, care se numește The Global Big Band. A fost foarte fain că au acceptat muzicienii, cărora li s-a părut foarte bună ideea, așa că am adunat 16 muzicieni de prin toate colțurile lumii – Brazilia, America, Europa – și am tras o piesă care se numește Involution, o compoziție de-a mea. Am așteptat un moment în viață ca să înregistrez piesa asta, pentru că ea are un mesaj: țin minte că eram la clapă și când compuneam piesa am început să mă uit în jur: laptop, plăci de sunet, studio, clape, tehnologie multă. După care m-am uitat pe facebook: toată lumea e pe facebook, toată lumea scrie pe facebook, de sunat nu ne mai sunăm, ci am ajuns să ne dăm mesaje pe whatsApp și mi-am spus: dar noi ce facem? Ne îndepărtăm de la ființa umană, de la valoarea spirituală, ceea ce nu e ok. Am vrut să trag un semnal de alarmă cu această piesă și, în acelați timp, să încerc să sfătuiesc oamenii să nu se îndepărteze de valorile spirituale. De asta am reunit toți acești muzicieni.”
Răzvan Suma și Tiberiu Soare, împreună cu membrii orchestrei Filarmonicii de Stat Sibiu, au făcut un concert memorabil, regretele publicului fiind că s-a terminat prea repede. Doi muzicieni pe care-i urmăresc de ani de zile, doi profesioniști de top pe care-i recomand oricând și oriunde, chiar sunt de urmărit și de ascultat! Așadar, ce-au declarat cei doi la final de concert:
Răzvan Suma: O fericire extraordinară. Nimeni din muzica clasică nu cred că e fanul cântatului afară, dar așa este situația acum, ne adaptăm. Noi, muzicienii, trebuie să ne adaptăm ca să ajungem în fața publicului, pentru că online nu poți ajunge în fața lui, așa poate ajungi la mai multe persoane, dar impactul concertului nu poate fi copiat. Pentru mine a fost o reîntâlnire cu orașul în care am copilărit, tatăl meu a fost contrabasist în Sibiu; așa că e un conglomerat de sentimente în ceea ce mă privește; sărbătoarea americană – eu am studiat 2 ani în Boston; dispariția lui Piazzolla chiar astăzi, pe 4 iulie, dar în 1992, toate s-au legat ca un făcut. Iar prietenia și colaborarea cu Tiberiu Soare sunt proverbiale, așa că sunt foarte fericit pentru seara aceasta!
Cred că dacă suntem inteligenți, putem să descoperim ceva bun în noi, după această pandemie. Dacă ieșim din ea fără să învățăm nimic, înseamnă că merităm! Dar nu vreau să spun alte lucruri! Eu cred că pentru mulți, retrospectiv vorbind, va fi ceva foarte important, pentru că vom descoperi lucruri noi despre noi, și bune și rele.
Am putut studia și în timpul izolării, pentru că eu cred că asta ține de forța proprie. Noi zicem așa: să ai puterea să-ți pui fundul pe scaun și să ai puterea să tragi pe strune! De acolo începe totul! Pofta vine mâncând! Nu sunt cel mai stabil om din lume, dar cu siguranță am studiat!
Următorul concert? Am la Iași, la Oradea, la Palatul Bruckenthal pe 26 iulie, iar pe 25 la Mediaș cu Ansamblul PlaCello. Se intră într-o normalitate, în ceea ce mă privește!
Când ne veți puteam asculta pe noi doi împreună? Cred că aveam vreo trei concerte programate în perioada stării de urgență, dar unul tocmai s-a recuperat, așa că urmează celelalte două! 🙂
Tiberiu Soare: Cum a fost? Trebuia să fie temperamental! Nu poți să faci muzică fără să nu simți nimic acolo! Este și știință, dar trebuie să fie și sentiment! Au fost multe, foarte multe emoții constructive! De fiecare dată de abia aștept să înceapă! Sunt întrebat, câteodată, de muzicieni sau de persoana care se află în spatele scenei, dacă am emoții. Da, am! Constructive! Abia aștept să înceapă!
A fost și pentru mine un debut postpandemic! Mă gândeam, în timp ce vorbea prietenul meu Răzvan, la tradiția cântatului afară. Într-un fel, putem spune că am avut puțin noroc, noi, cei care ne ocupăm cu muzica clasică, pentru că, cel puțin în emisfera nordică, aceste măsuri de relaxare au venit în anotimpul cald și atunci am putut să facem, după cum se poate vedea, o revenire în fața publicului. Iar tradiția cântatului afară are oarecari rădăcini, dacă ne gândim la orchestrele afiliate curților regale. La urma urmei, Haendel a scris cele două suite, Muzica focurilor de artificii și Muzica apelor, pentru a fi interpretate în aer liber. Și nu numai el! Au mai fost compozitori, Janáček e un nume care-mi vine acum în minte, compozitori care au gândit muzica pentru a fi interpretată în aer liber. Din păcate însă, repertoriul nu este unul vast din acest punct de vedere și atunci trebuie să ne adaptăm. Ne ajutăm și de instalațiile de sonorizare, bineînțeles, acustica e un risc, plus cel meteorologic. Spectactorii sunt mai diverși, când este vorba de un concert în aer liber, dar asta nu cred că deranjează pe nimeni. E foarte bine, pentru că marea muzică ajunge la toată lumea, asta și trebuie!
Dintre toți compozitorii din galeria ilustră a muzicii clasice, nu cred că se putea să fie un altul sărbătorit decât Beethoven în acest an! Încă din martie, de când a avut loc oprirea asta forțată a activității concertistice, încă de atunci mă tot gândeam la asta: e an Beethoven și se întâmplă asta! E o legătură, subluminală, dacă vreți, în mintea unui muzician, a fost o situație foarte beethoveniană toată pandemia asta! Ne-a lovit cu destul de multă forță, pe toți, nu doar pe muzicienii de muzică clasică, trebuie să spunem asta, pe toți cei care slujim scena!
Nu m-am documentat, este doar o presupunere, dar cred că asta a fost cea mai lungă pauză muzicală de când se face muzică, cel puțin instituționalizat! Nici gripa spaniolă, nici marile epidemii din secolele XVIII- XIX nu au reușit să stopeze activitatea muzicală într-un asemenea grad în care a făcut-o pandemia de coronavirus.
Mă întorc în București, iau o scurtă vacanță, după care încercăm să repornim motoarele la transatlanticul numit Opera Română București. Acolo va fi un pic mai dificil, montările noastre din repertoriu (majoritatea) sunt grandioase, dar încercăm tot posibilul, respectând, bineînțeles, toate normele în vigoare. Vom face tot posibilul, chiar dacă vom constitui formații ceva mai reduse, chiar dacă vom păstra regulile de distanțare, cum am făcut-o și în seara aceasta.
Când ne veți putea reasculta pe noi doi împreună? Cât mai curând! Noi aveam în această perioadă concerte programate, care s-au anulat. Chiar aș avea un cuvânt de laudă la adresa tuturor membrilor Filarmonicii de Stat Sibiu – muzicieni și personal administrativ, deopotrivă – pentru că au dat un exemplu! Au fost câteva centre muzicale care au încercat să țină sus drapelul muzicii clasice și au făcut-o cu brio, zic eu, având în vedere condițiile. Vorbim de Sibiu, de Cluj și mă bucur să văd că și alte orașe le urmează exemplul.
Cristian Lupeș, managerul Filarmonicii de Stat Sibiu
Managerul Filarmonicii de Stat Sibiu și organizatorul Festivalului Româno-American, dirijorul Cristian Lupeș, mai are puțin și aniversează un an de directorat. Un an foarte plin, în care a încercat (și deseori a și reușit) să scoată în evidență calității orchestrei și nevoia muzicienilor acesteia de a se face auziți, de a cânta! În timpul celor cinci seri de festival, Cristian Lupeș a fost peste tot și împreună cu publicul s-a bucurat de sonoritățile atât de diverse din fiecare seară. Semn că se poate! A avut noroc de o vreme bună, așa că nu s-a anulat niciun concert, iar mulțumirea de după ultimul concert a dublat în mod fericit oboseala acumulată.
Cristian Lupeș: Cum a fost? Un festival readaptat complet, după toate regulile noi și ne-am bucurat că am putut să aducem bucurie! 🙂 Despre asta a fost, nu despre a arăta că putem, ci a arăta că oamenii se bucură de lucrurile acestea și noi trebuia să le dăm șansa asta! Pentru noi a fost greu să stabilim regulile de distanțare, dar artiștii au înțeles că e foarte complicată toată perioada aceasta. A înțeles și publicul, a înțeles și Consiliul Județean, care ne-a sprijinit foarte mult; din păcate, n-am putut să facem împreună cu Primăria, pentru că nu puteam gestiona toată Piața Mare, deși ne-ar fi plăcut. Dar toată această adaptare ne-a făcut să descoperim un nou spațiu cultural în Sibiu, este vorba despre Strada Cetății – cea mai frumoasă stradă din Sibiu. Ea s-a adăugat spațiilor culturale sibiene și vom continua aici până la finalul lunii august.
E un festival care reflectă ecclectismul american; în fond, noi nu ne dorim să cântăm neapărat un repertoriu american sau românesc, ci mai degrabă este vorba de simbolul libertății, despre care ne vorbește toate ideologia americană.
Avem un public constant, căruia îi mulțumim! Prin manifestări ca aceasta, cea din ultima seară, ne mărim numărul fidelilor. Sunt convins că tinerii care au fost în seara aceasta aici se bucură că am avut curaj și sunt convins că ne vor susține în continuare așa cum au făcut-o și acum. Au încercat să țopăie distanțați unii de alții, ca și noi, de altfel.
Asta înseamnă un act cultural, în fond: să trecem prin toate palierele lui, prin toate stilurile, prin toate gramaticile.
Festivalul într-un singur cuvânt? Curaj! Pe lângă bucuria publicului, ne dorim ca acest curaj, ca și pe 15 mai, ne dorim să-i inspire și pe ceilalți din țară. Noi, cei care cântăm și organizăm astfel de evenimente, să arătăm că putem respecta toate reglementările și că publicul poate avea încredere în noi.
Ne-ar fi plăcut să cântăm cu orchestre mai mari, dar dimensiunea scenei ne-a limitat la un anumit număr de instrumentiști, ne-ar fi plăcut să păstrăm anumite proiecte la care a trebuit să renunțăm. Acum, la final de festival, pot să spun că ne-ar fi plăcut să continuăm! 🙂
Aici, la Sibiu, este primul meu festival Româno-American, girat de mine, în calitate de manager al Filarmonicii, pentru că el este la XVII-a ediție. La anul cred că ne vom reîntoarce în Piața Mare, acolo unde ne așteaptă toată lumea, dar cred că vom păstra și scena de aici. Asta este adiția pe care o vom face. Ca toate festivalurile care se respectă, trebuie ca și acesta să fie multistage.
Sper ca declarațiile muzicienilor să vă facă poftă de concert și să căutați orice prilej de a asculta muzica clasică, fie și în aer liber! Nu poate exista bucurie mai mare pentru un muzician decât întâlnirea cu publicul său! Bucurați-vă de serile calde de vară și bucurați-i pe muzicieni cu aplauze după fiecare concert susținut! Ne va fi un pic mai bine!
