„Miracolele Mirandei” – o carte despre puterea aproape magică a cuvintelor

„Așa, deci. N-o să încep cu o grămadă de explicații plicticoase despre cine sunt și câți ani am și cum e familia mea și toate astea, fiindcă sunt de părere că, până la urmă, puteți să vă dați seama și singuri, iar dacă n-aveți chef, e treaba voastră și poate ar fi mai bine să citiți altă carte.” (pag. 9)

Pe Miranda am îndrăgit-o din primele fraze și mi-am dorit să-i aflu cât mai repede povestea și miracolele promise în titlu, mai ales că, pe măsură ce dădeam paginile, descopeream un personaj cu o inteligență sclipitoare și un mod ingenios de a privi și a înțelege viața și cele ce ne înconjoară, care nu-și lasă gândirea să-i fie îngrădită de norme și reguli. E doar o copilă, dar mintea îi este ascuțită, trece totul prin filtrele proprii, iar ideile ei sunt surprinzătoare, ceea ce mă determină să spun că această carte nu este doar o carte pentru copii. Și noi, adulții, avem multe de învățat, de luat aminte. Nu doar de la Miranda, ci și de la copiii noștri. De aceea, recomand cartea atât copiilor, cât și adulților, fie ei părinți sau nu. Gândirea liberă de prejudecăți este foarte importantă și ideal ar fi să le-o insuflăm celor mici, să nu le-o inhibăm.

„I-am arătat compunerea mea despre dinți Gemmei, fiindcă îi place să-mi verifice temele (e foarte cicălitoare, să știți) și mi-a spus că e greșită. că nu trebuie să scrii așa la școală. Ar trebui să cauți subiectul pe internet sau la bibliotecă și să găsești informații și să le scrii cu cuvintele tale și să nu spui prostii din capul tău. Spune mereu că ideile care îmi vin mie sunt prostii, ceea ce nu e deloc adevărat.” (pag. 17)

Când am citit rândurile astea, m-am gândit la fiica mea cea mică și la compunerile ei, care pot părea ciudate, dacă le judecăm după normele după care ne-am ghidat noi când eram la școală. O las să scrie cum vrea, cum crede, mi se pare foarte important să-i cultiv gândirea critică și liberă, care e de preferat transformării cu propriile cuvinte a unor idei luate de-a gata. Și am îndrăgit-o și mai mult pe Miranda, fetița care iubește cuvintele și care le transformă în miracole. M-am oprit adesea din lectură pentru a fotografia pasaje din carte și pe unele dintre ele le-am împărtășit cu voi.

„ – Miranda, mai ții minte când m-ai întrebat ce e un miracol și ți-am spus…
– Ați spus că e atunci când un lucru e imposibil, și totuși ți-l poți imagina. Dar nu e așa. E atunci când un lucru e imposibil, și totuși poți să crezi în el.” (pag. 132)

Definiția unui miracol mi s-a părut, de asemenea, interesantă. În romanul acesta, miracolele sunt strâns legate de cuvinte, de puterea lor vindecătoare. Viața Mirandei nu este chiar ușoară, copilăria sa este umbrită de boala surorii ei mai mari, astfel că adesea ea rămâne în grija bunicii, iar uneori, momente importante pentru ea sunt trecute cu vederea sau chiar anulate atunci când surorii i se face rău și trebuie dusă de urgență la spital. Însă cuvintele și imaginația o ajută să treacă peste sentimentele negative, peste tristețea inerentă, pe care un copil de vârsta ei cu greu o poate gestiona. Ea, totuși, reușește, cel puțin parțial, chiar dacă sunt și clipe în care furia firească irumpe. Pentru că exteriorizarea trăirilor nu este anormală și nu trebuie să fie privită cu ostilitate. Răbufnirile ei sunt cât se poate de firești în contextul dat și având în vedere vârsta ei pe care, chiar dacă nu o mărturisește, am intuit-o. Cuvintele sunt un refugiu. Mirandei îi place să scrie și să descopere cuvinte noi, interesante, cu semnificații bogate, iar competiția pentru Cuvântul zilei, la școală, reprezintă un imbold pentru ea în a se autodepăși. Pentru Miranda, cuvintele pot face miracole, au puteri nemăsurate, poate chiar pe aceea de a o însănătoși pe sora ei.

Miracolele Mirandei ne vorbesc despre speranță, despre puterea ascunsă în interiorul fiecăruia și pe care le putem descătușa dacă avem încredere și suficientă imaginație.

Miracolele Mirandeide Siobhan Parkinson