Nașterea cetățeniei democratice. Femeile și puterea în România modernă de Mihaela Miroiu, Maria Bucur

Humanitas, Colectia: Istorie contemporană

Traducere din engleză și adaptare de Magda Dragu şi Mihaela Miroiu

„De-a lungul istoriei moderne, femeile au luptat să fie recunoscute în totalitate ca ființe umane: moral, intelectual, precum și ca cetățene cu drepturi politice și civile depline. La nivel global, nenumărate femei nu se bucură nici astăzi de cetățenie deplină sau de egalitate de gen. Volumul de față examinează drumul femeilor către cetățenie democratică, așa cum s-a conturat în ultimii 70 de ani în România.“ – MARIA BUCUR, MIHAELA MIROIU

„Prin incursiunile în istorie, în etnografie și în domeniul analizei politice, Nașterea cetățeniei democratice. Femeile și puterea în România modernă se constituie într-un adevărat tur de forță. Toți cei interesați de Europa postcomunistă vor dori să citească această carte, care dezbate chestiuni de referință în România, Polonia și Ungaria. Temele sale principale ‒ statutul femeilor, puterea și democrația ‒ se adresează atât cercetătorilor, cât și publicului larg.“ – JEFFREY C. ISAAC, Indiana University, Bloomington

Maria Bucur este profesoară de istorie și studii de gen la Indiana University, Bloomington, SUA. Este autoare a volumelor Gendering Modernism: A Historical Reappraisal of the Canon (2017), The Century of Women: How Women Have Transformed the World since 1900 (2018)

și editoare a lucrărilor Staging the Past: The Politics of Commemoration in Habsburg Central Europe, 1848 to the Present (2001, împreună cu Nancy Wingfield), Gender and War in Twentieth-Century Eastern Europe (2006, împreună cu Nancy Wingfield). În limba română a

publicat volumele Eugenie şi modernizare în România interbelică (2005) și Eroi şi victime: România și memoria celor două războaie mondiale (2019).

Mihaela Miroiu este profesoară de științe politice la Școala Națională de Studii Politice și Administrative, București. Este inițiatoare a studiilor feministe și a studiilor de gen din România, a primului masterat de studii de gen și a școlii doctorale de științe politice. Cărțile ei de autoare sunt Convenio: Despre natură, femei și morală (1996), Drumul către autonomie: Teorii politice femi niste (2004), R’Estul și Vestul (2005, coautor Mircea Miclea), Neprețuitele femei: Publicistică feministă (2006), Dincolo de îngeri și de draci: Etica în politica românească (2007). În calitate de editoare, a publicat volumele Lexicon feminist (2002, împreună cu Otilia Dragomir), Patriarhat și emancipare în istoria gândirii politice românești (2002, împreună cu Maria Bucur), Ideologii politice actuale: Semnificații, evoluții și impact (2012).

Fragment

De-a lungul istoriei moderne, femeile au luptat să fie recunoscute în totalitate ca ființe umane: moral, intelectual, precum și ca cetățene cu drepturi politice și civile depline. La nivel global, nenumărate femei nu se bucură nici astăzi de cetățenie deplină sau de egalitate de gen. Volumul de faţă examinează drumul femeilor către cetățenie democratică, aşa cum s-a conturat în ultimii 70 de ani în România. Încercăm explorarea acestei istorii prin poveștile de viață și

opiniile a 101 femei din județul Hunedoara. Unele dintre ele s-au născut în anii 1920–1930, o perioadă când femeile din România aveau drepturi civile și politice foarte limitate. Ulterior, aceste femei au fost martore la totala eliminare a democrației în comunism, o pierdere care i-a afectat în mod dramatic și pe bărbații născuți în aceeași perioadă. Majoritatea intervievatelor noastre s-au născut în perioada comunistă (1947–1989) și au trăit o parte semnificativă a vieții lor în acest regim. În lipsa unei culturi politice democratice, nici una dintre ele nu învățase vreodată că egalitatea în drepturi civile și politice între femei și bărbați s-a datorat prin excelență mișcării feministe. Pentru cele 101 intervievate, cetățenia democratică a început efectiv pe 20 mai 1990, când, pentru prima dată în istoria României, femeile au luat parte la alegeri multipar –

tinice nefalsificate, atât la nivel local, cât și național. Când am între prins cercetarea noastră, între 2009 şi 2010, aceste femei aveau deja experiența a două decenii de cetățenie democratică. Nu puține şi-au asumat poziții implicit sau explicit feministe, devenind cetățene active și luând poziții critice la nivel politic.

[…]

Femeile: din trecutul către prezentul României

Scurtă introducere istorică

În ultimele două decenii, istoricii și cercetătorii din alte domenii au început să exploreze istoria femeilor din România. Unii dintre ei au publicat cercetări privitoare la mișcarea feministă, în timp ce alții au început să integreze genul în analizele sociale și politice ale trecutului recent

(Bolovan et al. 2009; Bucur 2017; Cheșchebec 2005; Jinga 2015; Massino 2007; Văcărescu 2014; Ciupală 2017). Totuși, până în prezent nu există o istorie comprehensivă a femeilor

din România. În cele ce urmează oferim doar contextul necesar studiului nostru și o schiță a istoriei femeilor în România modernă. Această prezentare examinează instituțiile (politice, legale și culturale) și practicile (sociale, economice și culturale) care au determinat participarea femeilor în societatea românească din secolul al XVIII-lea, până la sfârșitul secolului XX. Fără acest context, structura instituțională care a ajutat la definirea normelor de gen și a potențării

limitate a femeilor rămâne invizibilă. În volum ne vom referi la momente din această cronologie, atunci când ne ajută să clarificăm expunerile repondentelor noastre.

Țările Române înainte de 1859: subordonarea legală a femeilor

Înainte de 1859, când Marile Puteri au recunoscut autonomia Principatelor Române, nu exista un stat numit România. În secolul al XVIII-lea, principatele Moldovei și Valahiei plăteau tribut Imperiului Otoman, iar în schimb Poarta Otomană nu se implica în afacerile interne și ale elitelor țării. În aceeași perioadă, Transilvania (care s-a unit cu România după încheierea Primului Război Mondial) făcea parte din Imperiul Habsburgic. Deși Transilvania se bucura de o relativă

autonomie, era complet integrată în structurile administrative habsburgice. Aceste regimuri politice au folosit identitatea religioasă, statutul de clasă/economic și etnia pentru a defini personalitatea legală a femeilor, protejarea drepturilor și a proprietăților lor, precum și așteptările sociale la care erau supuse.

În Valahia și Moldova, înainte de 1859 interesele statului erau strâns legate de cele ale boierilor dregători. La fel ca în mare parte din Imperiul Otoman, funcționarii de aici arătau un interes scăzut față de educația femeilor, drepturile lor sau orice altă formă de schimbare socială fundamentală a condiției acestora. În plus, aparatul de stat era slab, iar funcțiile lui erau personalizate și limitate ca scop (Vintilă-Ghițulescu 2004). Pentru majoritatea oamenilor din Principate, Biserica Ortodoxă era de fapt unica instituție la care se raportau în viața de zi cu zi. Așadar, dacă soarta femeilor depindea de toanele elitelor masculine conducătoare, ea depindea și mai mult de învățăturile Bisericii Ortodoxe, un bastion al tradiției și al privilegiilor patriarhale.

Învățăturile Bisericii stăteau la baza legilor care guvernau toate aspectele vieții individuale, incluzând căsătoria, accesul la proprietate și moștenirea. Biserica a adunat aceste învățături (norme) într-un compendiu din 1652, Îndreptarea legii. Pravila Cea Mare (Rădulescu et al., 1962). Aceste norme se aplicau numai creștinilor ortodocși din Principate, iar ei reprezentau majoritatea populației. Nu se aplicau evreilor, catolicilor sau musulmanilor. (Protestanții aveau o prezență semnificativă numai în Transilvania.) Implicit, membrii acestor minorități religioase erau supuși tradițiilor și restricțiilor congregațiilor respective.

Îndreptarea legii prezintă femeile drept o categorie fundamental diferită de bărbați în privința firii, a identității, a obligațiilor și drepturilor, ca membre ale acestei congregații. Biserica descria natura femeilor drept slabă și predispusă la păcat. Definea funcția reproductivă a femeilor și sexualitatea lor în mod normativ și considera că gândirea (rațiunea) femeilor este inferioară celei bărbătești (Rădulescu et al. 1962). Pe aceste premise s-au dezvoltat normele de gen și regulile care guvernau fiecare aspect al interacțiunilor umane, de la căsătorie la activitatea economică.

Biserica cerea ca toți indivizii (cu excepția călugărilor) să se căsătorească și indica faptul că acesta era cel mai important contract pe care îl puteau încheia pe parcursul vieții lor. Căsătoria era și un mijloc de a controla femeile. În consecință, Biserica recomanda ca fetele să fie încurajate să se mărite devreme; se considera că o fată de 12 ani era suficient de pregătită pentru măritiș, pentru că menstruația începe adeseori la această vârstă, iar de la vârsta de 17 ani puritatea sexuală a miresei putea fi pusă la îndoială (Rădulescu et al. 1962). Sfătuind părinții să își mărite fetele de foarte tinere, Biserica sugera că activitatea sexuală și reproductivă constituie un element decisiv, care le hotăra normele de gen. Cu alte cuvinte, reducea implicit femeile la biologia lor. În schimb, Biserica îi sfătuia pe bărbați să se căsătorească mai târziu, ideal între 18 și 24 de ani. În calitate de capi ai gospodăriei, bărbații trebuiau să dea dovadă de judecată bună și de moderație creștină, calități morale pe care se presupunea implicit că erau capabili să le dezvolte, spre deosebire de femei. Prin contrast, reiese că Biserica și societatea puneau preț mai degrabă pe capacitățile emoționale și intuitive ale femeilor decât pe cele raționale și morale.

Ca stăpâni ai gospodăriei, bărbații controlau din punct de vedere legal atât soarta minorilor, cât și pe cea a femeilor din casă. Femeile intrau în căsnicie ca persoane care datorau ascultare soților lor, aducând cu ele zestre, ca să-și acopere cheltuielile. Deși zestrea aparținea în principiu soției, legea o obliga să o cedeze soțului, căci el era responsabil pentru binele ei social. În termeni mai generali, femeile aveau puțină sau nici o putere asupra bogăției/dreptului de proprietate al casei lor în timpul căsătoriei. De exemplu, deși o soție putea să moștenească direct o proprietate lăsată de un părinte decedat, ea nu putea semna contracte sau exercita alte forme legale de activitate fără acordul soțului ei (Vintilă-Ghițulescu 2004, 2009).

Divorțul nu era o opțiune realistă pentru majoritatea femeilor. În Țara Românească, mai puțin de două sute de divorțuri au fost înregistrate în secolul al XVIII-lea. Cum populația principatului crescuse la 700.000 de locuitori la sfârșitul secolului, această statistică sugerează faptul că divorțul era privit cu reținere și rareori încerca cineva să divorțeze. Totuși, femeile au inițiat mai multe acțiuni de divorț decât bărbații. În general, plângerile lor aveau în vedere abandonul (de exemplu, soțul dispăruse de ani de zile și femeia nu putea să își vândă zestrea sau altă proprietate) sau abuzul (de exemplu, soțul își bătea soția). Plângerile femeilor ajungeau de obicei la urechile adesea surde ale preoților și ocazional ale voievozilor – dacă partea afectată făcea parte din boierime –, care puteau rezolva asemenea situații. Soțiilor li se spunea adesea să se împace cu cei care le abuzau. Mărturiile lor erau puse la îndoială și câteodată femeile erau umilite în public. Dintre cele refuzate, nici una nu a făcut apel la reexaminarea cererii de divorț. În cazurile rare în care femeii i se dădea dreptate, Curtea nu garanta aplicarea deciziei de divorț. Pentru a-și urmări soțul, soția trebuia să folosească finanțele proprii. Dacă putea plăti un vătaf care să îi înapoieze cu succes proprietățile, femeia divorțată putea încerca să își reînceapă viața, deși trebuia să facă față oprobriului general referitor la divorț și în special celui îndreptat împotriva femeilor divorțate.

Cum majoritatea femeilor se măritau devreme și nu divorțau niciodată, ele rămâneau dependente legal și economic de tații lor, de soți și câteodată de fiii lor. Îndreptarea legii stipula că femeile pot locui numai în casa tatălui sau a soțului (Rădulescu et al. 1962, 243). Numai văduvele puteau spera să își moștenească locuințele. Așadar, cea mai mare parte a vieții lor, femeile aveau un statut de subordonare în propria gospodărie. Orice autoritate pe care femeile

puteau să o exercite în casă era informală și vulnerabilă, pentru că îi lipsea recunoașterea legală. În plus, Biserica Ortodoxă îi sfătuia pe bărbați să își bată soțiile des, dar nu într-atât încât să nu poată munci, pentru a le aminti de poziția lor socială inferioară, dar și pentru a elimina pornirile rele din mintea lor (Rădulescu et al. 1962, 119). Nu existau învățături ale Bisericii care să le ajute pe femei să devină persoane autonome sau capabile de autoritate morală și, implicit, legală.

Femeile primeau foarte puțină educație formală. Rata de analfabetism în rândul femeilor era foarte ridicată în Principatele Române și nu a scăzut sub 90% decât în secolul XX (Murgescu 2010). Majoritatea femeilor din mediul rural erau analfabete, la fel ca majoritatea bărbaților. Când instituțiile de educație au început să se dezvolte, la începutul secolului al XIX-lea, acestea erau destinate exclusiv băieților (Tipei 2016). Numai după formarea statului român, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea (1859), educația fetelor a devenit un subiect de interes, transferat uneori în politici publice. În consecință, femeile aveau foarte puține cunoștințe despre legi, instituțiile statului sau cultura scrisă. Cunoștințele transmise de preoții ortodocși duminica reprezentau cu siguranță singura formă de educație oarecum formală și normativă a femeilor.

Zilele femeilor erau ocupate cu munca productivă și reproductivă. O mare parte a secolului al XIX-lea femeile au lucrat predominant în agricultură, obținând o varietate de produse agricole, de la brânză la țuică. Un număr mic de proprietari latifundiari controlau majoritatea terenurilor agricole. Cei care locuiau la sate, indiferent de sex, lucrau de dimineața,

până la apusul soarelui (Hitchins 1996). În unele comunități, țăranii liberi erau posesori de pământ, și acolo femeile lucrau alături de bărbați, la câmp sau acasă (Stahl 1980). Unele femei participau la viața economică prin munca de artizanat la scară mică, incluzând țesutul, brodatul și prepararea de produse culinare. Profiturile rezultate din tranzacțiile de piață aparțineau însă capului gospodăriei, în consecință, soțului.

Munca de câțiva ani ca servitoare în casă, care oferea femeilor tinere din vest, provenind din familii sărace, o mai mare autonomie socială și economică începând din zorii epocii moderne, nu s-a dezvoltat în Principate, mai ales din cauza gradului scăzut de urbanizare. În plus, acest tip de practici de muncă încălca codurile morale ale Bisericii Ortodoxe, care cereau ca femeile să locuiască cu tații sau soții lor. Dintre femei, numai roabele și iobagele locuiau în casele altora. Biserica susținea instituția robiei și era cel mai mare proprietar de robi din Principate. Deși avem recensăminte parțiale, observații ale călătorilor străini și câteva documente oficiale de judecată privitoare la bătăi, nu avem dovezi istorice de la femei, despre propria lor viață. În consecință, știm foarte puțin despre existența lor ca roabe (iobage), despre calitatea vieții lor sau despre abuzurile la care au fost supuse (Achim 1998).

Roabele, care erau aproape exclusiv de origine rromă, erau vândute, cumpărate și folosite pentru diverse forme de muncă, inclusiv pentru servicii sexuale (Achim 1998). Femeile de origine rromă lucrau în gospodăriile și pe proprietățile boierilor, ale Bisericii Ortodoxe și ale statului. Îndreptarea legii și alte documente ale Bisericii menționează statutul legal și moral al roabelor în privința căsătoriei, a moștenirii și a drepturilor de proprietate. Femeile născute

în robie sau care ajunseseră roabe nu aveau nici un fel de protecție împotriva violului sau a oricărei alte forme de abuz fizic. În schimb, proprietarii puteau acționa vinovații în judecată, ca parte vătămată, dacă o altă persoană liberă le distrugea „proprietatea“.

Drumul către statul modern: excluderea explicită a femeilor din polis

Deși la mijlocul secolului al XVIII-lea Constantin Mavrocordat a abolit șerbia în Principatele Române, o serie de practici ilegale au continuat să îi lege de glie pe țăranii care nu aveau pământ în proprietate, până la 1864. În consecință, bărbații și femeile care lucrau pe moșiile mari sufereau adeseori abuzuri.

În ciuda plângerilor înregistrate împotriva acestor practici ilegale, șerbia și robia au continuat până după alegerea lui Alexandru Ioan Cuza (Hitchins 1996). În 1864, Cuza a promulgat un cod civil care a dus la emanciparea robilor, a scos în ilegalitate orice mijloace care permiteau continuarea informală a șerbiei și a expropriat (secularizat) multe dintre pământurile Bisericii Ortodoxe. Cuza a fost detronat cinci ani mai târziu, în principal datorită nepopularității

acestor reforme și a poziției sale critice față de puterea economică și politică a Bisericii.

În același timp, Cuza nu a fost în favoarea drepturilor femeilor. Codul civil pe care l-a promulgat a rămas practic intact până la preluarea puterii de comuniști. Acest cod a tratat femeile în mod explicit ca cetățene de rangul doi, limitând în continuare drepturile lor de proprietate și neacordândule nici un drept politic. De-abia în 1932 femeile măritate din România au câștigat drept de control asupra proprietăților lor și dreptul de a semna contracte fără aprobarea soțului

(Ciocalteu 1936).

Deși situația legală și politică a femeilor nu s-a îmbunătățit între 1864 și 1932, ele s-au bucurat de noi oportunități de educație datorită eforturilor unor feministe ca Eugenia Reuss Ianculescu (1866–1938). În marile centre urbane precum București și Iași s-au deschis școli de fete (primare și secundare), iar familiile bogate și-au trimis fiicele în străinătate pentru o educație mai avansată. De exemplu, Alexandrina Cantacuzino (1876–1944), care a devenit o lideră

feministă de marcă după Primul Război Mondial, a făcut parte din această generație timpurie de femei aristocrate care au avut mijloace să studieze în Franța (Cheșchebec 2006).