Marele Gorsky

„Apoi ajunse la conturile soției și ale amantei din Zürich și Geneva. Ca nu cumva să se-ntâlnească, așa suna poanta lui recurentă.” Norris von Schirach, Cei mai frumoși ani din viața lui Anton

*

„Cea din dreapta era o construcţie colosală din toate punctele de vedere – o imitaţie a vreunei primării de epocă din Normandia, cu un turnuleţ într-o parte semeţindu-se nou-nouţ de sub un breton rar de iederă sălbatică, o piscină de marmură şi peste patruzeci de acri de pajişte şi grădină. Era vila lui Gatsby.” Scott Fitzgerald, Marele Gatsby

Roman social, Marele Gorsky are în prim-plan viața unui oraș cosmopolit, în plin avânt arhitectural, economic și demografic. Simbolic, arhitectura modernă este un indicator perfect al schimbărilor din plan social – formarea noilor cartiere și redefinirea celor deja existente, sub presiunea investițiilor masive. Apar clădiri noi, sunt refăcute clădirile vechi, după dorința noilor milionari, majoritatea ruși. Clădirile monumentale aparțin unei oligarhii financiare în care se amestecă snobi și/sau traficanți. Banii produc alți bani, atât de mulți încât nici nu pot fi cheltuiți.

Londra este un oraș al contrastelor. Orașul a pierdut aerul nobil al tradiției, a câștigat strălucirea petrecerilor de noapte. A pierdut din sobrietate, a câștigat, prin valul de milionari emigranți, un aer decadent.

În păienjenișul afacerilor este prinsă și o librărie de cartier, aproape falimentară. Cărțile joacă un rol decisiv în poveste – sunt pretext de întâlniri amoroase, camuflate în evenimente culturale, element de decor și mărturie a unei iubiri statornice. În Chelsea, librăria Fynch’s are propria legendă, cam prăfuită, așa cum sunt și cărțile ei:

„Deși numai chiria costa opt mii de lire pe lună, librăria Fynch’s ar fi putut fi un soi de magazin de prezentare pentru comerțul cu cărți de pe Internet. Doar câteva suflete cumpărau câte ceva, din vinovăție, înainte de a ieși iar în ploaie – o carte poștală sau, dacă se simțeau în bani, unul dintre volumele acelea subțirele de poezie publicate în atât de puține exemplare, încât magazinele online nu se sinchiseau să ofere vreo reducere. Chiar și cu astfel de cumpărători sporadici, vânzările creșteau după ce iarna lua, zice-se, sfârșit, dar doar puțin de tot, doar comparativ cu vânzările noastre sezoniere, care și acelea erau, ca să spunem adevărul, departe de a fi grozave. Fynch’s nu e genul acela de librărie unde oamenii vin să își cumpere cărți de citit la plajă – asta dacă nu cumva plaja e privată.” (pp. 12-13)

Romanul Vesnei Goldsworthy ilustrează și teoria valorilor în societatea contemporană. În epoca Internetului și a plajelor private, existența unei librării ca Fynch’s trezește mirare. Dar cărțile sunt o marfă, au valoare (nu doar intrinsecă), sunt un produs al artei, iar arta bună se vinde scump. Cărțile rare, titluri mai noi sau mai vechi, intră în posesia afaceriștilor care descoperă că supremul rafinament este cel artistic, excelentă investiție. O casă imensă are nevoie de o bibliotecă pe măsură, altfel riscă să pară goală. Figura centrală a romanului Marele Gorsky este cea a librarului:

„Nu eram tipul de gentleman librar, deși făceam eforturi să par. M-am strecurat în Marea Britanie la începutul anilor ’90, un doctor în literatura engleză fugind de armata obligatorie. Dovadă vie a unei anglofilii platonice de care m-am molipsit pe când aveam douăzeci de ani, ca de un virus înșelător, teza mea de doctorat despre William Hazlitt, care n-a dobândit niciun soi de distincție, era total inutilă chiar și acasă, ca să nu mai vorbim de nava amiral UK, unde doctoratele în literatură engleză nu fac nici cât o para chioară, iar Hazlitt este considerat expirat și total învechit în moda studiilor postliterare cu tot felul de ism-e și teorii.” (p.16)

Vesna Goldsworthy ironizează societatea engleză pentru snobismul ei. Banii nu șterg, la a doua generație, istoria familiei. Copiii din familii bogate caută bone masculine (așa e moda), iar deținătorul unui doctorat în literatură are șanse mari să fie angajat. Statutul intelectualului este mai mult decât marginal în lumea parveniților care au, în mod ridicol, aspirații culturale. Să spunem că protagonistul este intelectual veritabil, dar este și emigrant. Sârb de origine, librarul Nikola este asimilat comunității rusești.

„Când mi-am obținut permisul de muncă britanic, am aterizat în vânzarea de cărți tot atât de accidental precum aterizasem – în Eaton Square, într-o maisonette aparținând nevestei britanice a unui bancher american care voia un au-pair masculin pentru tripleții ei concepuți in vitro. Bonele masculine erau la mare modă. Postul nu cerea niciun fel de calificare, dar ea a crezut că aportul meu, care aveam doctoratul, va completa asistența permanentă asigurată deja de o bonă filipineză. Filipineza era pe cât de devotată, pe atât de mută. Duceam băieții la școală și să joace fotbal în Hyde Park. Chiar și când nu au mai avut nevoie de supravegherea mea, mă mai vedeam cu ei din când în când, când veneau de la Oxford, Princeton și Brown, ca să îi viziteze pe mami și pe tati. Citeau, spre deosebire de mami și tati. Treceau pe la librărie și îmi spuneau dude, într-o manieră exagerat de americană. În zilele noastre, toți copiii britanici își doresc să fie americani, și oricum băieții îl preferau pe tată mamei lor.” (p. 18)

Portretul cititorului tipic societății contemporane este așezat sub semnul aceleiași ironii. Librăria din Chelsea are un public feminin statornic. Librarul Nikola Kimović alcătuiește pe baza observațiilor sale adevărate fișe sociale, din care se desprinde portretul robot al acestei tipologii. Deși mărturisește la un moment dat că este prea leneș pentru a deveni scriitor, librarul își scrie de fapt romanul, de vreme ce are deja personajele de prim-plan și de plan secund. Nikola Kimović exersează permanent arta observației sociale și din acest punct de vedere se poate vorbi despre un roman în roman – oricum, cel care desfășoară firul evenimentelor este librarul.

„Independenți eram, nu-i vorbă. Și ne pricepeam și la cărți. În ciuda bramburelii, care lăsa impresia de activitate febrilă, reușeam să citesc câteva cărți pe zi, chiar și în zilele așa-zis aglomerate.” (p. 14)

Librăria este vizitată zilnic, la ore matinale, de femei în vârstă, cu tabieturi, deținătoare de averi apreciabile. Frecventarea librăriei intră în programul lor zilnic, din motive de obișnuință. Doamnele venerabile sunt amatoare de literatură contemporană, cu subiect sentimental, lecturi la modă. Anita Brookner (1928-2016), precizează nota de subsol, este, pentru Hotel du Lac (1984), deținătoarea unui premiu literar important. Sally Vickers (n. 1948) semnează, la rându-i, un roman foarte bine vândut în Anglia, Miss Garnet’s Angel.

„Clientele dimineții erau mai ales doamne în vârstă coafate cu migală, purtând coifuri de păr de un alb-violaceu, care se treziseră pe la patru și jumătate și care se delectau citind povești despre fete bătrâne cu educație precum personajele Anitei Brookner sau ale lui Sally Vickers, cu care simpatizau pe de-a-ntregul, chiar dacă nu erau ele însele fete bătrâne. Numai văduvă unui bancher și-ar fi putut permite să trăiască de una singură în această parte a orașului, iar unele dintre aceste aprige fete bătrâne rămăseseră de nenumărate ori văduve de pe urma a numeroși bancheri. Le plăcea să vorbească cu mine, să-și omoare vreo jumătate de ceas înainte de a se duce la cafeneaua de la ultimul etaj de la Peter Jones, unde aveau să omoare restul dimineții. În ochii lor, faptul că eram străin era un avantaj, pentru că le plăcea să-mi explice manierele englezești, deși erau, la rândul lor, la fel de rătăcite ca și mine în Anglia de azi. Erau cele mai bune cliente ale mele. Niciodată nu cumpărau cărți on-line, nu pentru că le-ar fi displăcut Internetul, ci pentru că habar n-aveau că un astfel de lucru ar fi măcar posibil.” (p. 15)

După ce achiziționează tot felul de proprietăți greu de inventariat, de la imobile, ambarcațiuni, avioane și insule exotice, oamenii bogați, oricum la fel de nefericiți ca cei săraci, se întorc la artă. Forța de seducție a artei este folosită pentru reglarea afacerilor mai vechi, a căror istorie începe în Rusia. Este și cazul domnului Gorsky, personaj parcă desprins, cum e lesne de bănuit după nume, din Scott Fitzgerald. Figura lui este memorabilă, învăluită în mister, întruchipând apogeul civilizației pe care o aduce cu sine o avere greu de estimat. Asemănarea dintre Roman Borisovici Gorsky și Jay Gatsby este izbitoare:

„Țin minte prima lui vizită la magazin. Nu aveai cum să-l treci cu vederea, chiar într-un oraș ca Londra, cu milioane de oameni care țin cu tot dinadinsul să-ți atragă atenția. Merg pe străzi cu pași extravaganți, ca și cum ar juca în propriul lor clip de pe YouTube. El era remarcabil prin liniște: străin, prețios, rămânând cumva nemișcat chiar atunci când mergea, mereu cu volumul dat la minimum.” (p. 9)

„Dar el avea miliarde, mai multe decât ar putea cineva cheltui, lasă cât ar avea nevoie într-o viață de om. Se îmbrăca potrivit averii sale, dar trebuia să fii atent ca să bagi de seamă. Banii lui nu strigau. Șopteau doar în foșnetul celui mai alb bumbac egiptean, al cașmirului celui mai fin și al celei mai moi piei de vițel, ca și în ticăitul celui mai precis mecanism de ceas din platină făcut vreodată de mână de om. Avea atâta costume Savile Row, mai mult sau mai puțin identice, că îmi imaginez că erau de unică folosință, ca batistele de hârtie: nu cred că se încurca cu trimisul la curățătorie. Și, deși mi-am petrecut jumătate din viață privind afară prin geamul librăriei, încercând să ghicesc locul nașterii oricărui trecător ocazional, Rusia nici nu mi-a trecut prin cap.” (p.10)

E greu de spus de ce Roman Borisovici Gorsky nu reușește să fie fericit alături de Natalia Summerscale. Gorsky o iubește, convins că este iubit – ea se măritase, după plecarea din Rusia, cu un milionar englez. Bogăția fabuloasă pe care Gorsky o acumulează de-a lungul timpului devine prilej de legendă în oraș. Pe Gorsky nu-l interesează banii decât în măsura în care îl aduc mai aproape de femeia iubită. Până la urmă, descoperă Gorsky, fără artă, banii nu rezolvă nimic. De aceea librăria prăfuită pierdută pe străduțele Londrei capătă valoare în ochii milionarului îndrăgostit. Natalia frecventa librăria, interesată de albume de pictură, ediții rare și publicații greu de găsit în altă parte. Cei care lucrează la Fynch’s se pricep la cărți. Librarul va primi șansa de a alcătui, pentru Gorsky și iubita lui, biblioteca perfectă:

„Visam cândva să fiu scriitor, dar descoperisem că sunt prea leneș pentru a pune cuvinte pe hârtie. Acum eram hotărât să fac din biblioteca lui Gorsky capodopera mea literară, o operă de ficțiune la fel de plină de imaginație ca orice poveste compusă din cuvinte, o instalație de artă care să poată rivaliza cu orice ar fi vrut Natalia să expună. Fiecare volum din biblioteca lui Gorsky trebuia să fie legat de celelalte și să creeze un text perfect: colecția urma să pună în operă o caracterizare a personajului la fel de reușită precum cele ale lui Julien Sorel sau Ivan Karamazov. Când mi-a prezentat îndatoririle, Gorsky a spus că biblioteca ar trebui să îl încânte pe orice connoisseur în ale artei. Eu voiam să realizez mai mult. Voiam să-mi imaginez o femeie îndrăgostindu-se de el doar plimbându-se prin biblioteca lui; și iubirea aceea ar fi fost creația mea.” (pp. 50-51)

Biblioteca reunește adevărate comori – prima ediție din Childe Harold a lordului Byron, cu dedicație către Mary Shelley, Biblia personală a lui Pușkin, exemplare din cărțile supraviețuitoare ale rugurilor naziste, Un anotimp în Infern, ediție legată în piele, purtând semnătura lui Rimbaud etc. Librarul are certitudinea că cele mai multe dintre aceste cărți nu vor fi citite niciodată și de aceea îndrăznește să le ia acasă pentru a le răsfoi. Locuiește într-o odaie, un fel locuință a portarului, vecină cu șantierul unde Gorsky construiește casa de vis, întruchipare a iubirii lui pentru Natalia Summerscale.

În biblioteca domnului Gorsky, se află și Istoria Angliei a lui Thomas Macaulay, exemplarul cu adnotările lui Winston Churchill, de pe vremea când, la paisprezece ani, acesta se pregătea pentru examene. Conceput ca replică la Marele Gatsby, romanul Vesnei Goldsworthy este o radiografie a marelui oraș – un șantier arheologic, păstrând vizibile straturile de civilizație acumulate de-a lungul istoriei ce traversează destine personale.

Câteva informații despre autoare oferă editura:

VESNA GOLDSWORTHY s-a născut la Belgrad în 1961, unde a locuit până în 1986, când s-a căsătorit cu un diplomat britanic și s-a stabilit la Londra. Aici a lucrat mai întâi la BBC World Service, apoi a îmbrățișat cariera academică. În prezent, predă literatură și scriere creativă la University of Exeter și la University of East Anglia. Este autoarea a cinci cărți, traduse în mai multe țari și recompensate cu premii literare. A debutat în 1998 cu volumul Inventing Ruritania: The Imperialism of the Imagination, recunoscut drept o contribuție esențială la studiul Balcanilor și al identității europene. Cartea examinează versiunea ficționalizată a Balcanilor și stereotipurile occidentale legate de această regiune prin lentila literaturii britanice de la Byron încoace. Chernobyl Strawberries, care a apărut în 2005 și a avut un succes răsunător, poate fi considerat, dincolo de amintirile din copilărie și adolescență trăite în „epoca de aur“ a socialismului iugoslav, un pandant la volumul anterior, prin relevarea atitudinii sârbilor față de occidentali și, mai ales, față de britanici. Volumul de poezii The Angel of Salonika, care l-a făcut pe J.M. Coetzee s-o numească pe Vesna Goldsworthy „o bine-venită nouă voce în poezia de limbă engleză“ și i-a adus acesteia Crashaw Prize, a fost nominalizat printre cele mai bune cărți de poezie ale anului 2011 în The Times. Primul ei roman, Marele Gorsky (Gorsky; Humanitas Fiction, 2017), publicat în 2015, este bestseller internațional. În 2018 îi apare romanul Monsieur Karenin (Monsieur Ka; Humanitas Fiction, 2019), primit cu entuziasm de critică și de public.

Las mai jos alte fragmente din roman:

„Toate acele luni la Londra îmi par acum reci ca un noiembrie. Amintirile mele sunt vii, dar refuză să cadă la pace cu calendarul. Anglia nu mi-a oferit niciun anotimp în care memoria să mi se ancoreze.” (p. 12)

„Afacerea noastră a continuat să rămână la fel de inertă ca și vremea britanică. (p.19)

„Oamenii se holbau chiar când se prefăceau că nu se uită.” (p. 84)

„Englezilor le place să spună că e vulgar să vorbești despre bani, dar, în realitate, nu prea vorbesc despre altceva. De fapt, doar câștigarea lor li se pare că îi tulbură; cheltuirea lor, mai ales pe proprietăți, în mod clar nu era un tabu în conversații.” (p. 28)

„Bogăția la care râvneam eu era tipul celei care te ajută să trăiești, ca a lui Christopher Fynch, echivalentul a câteva sute de mii de lire care, cumva, realimentează contul de la sine, în timp ce tu mănânci steak au poivre și-ți bei vinul roșu; genul de bogăție care se scurge în cascadă de la generație la generație și se strecoară prin afacerile păguboase și găurile din redingotele roase de molii până când lumea uită de unde ai venit; bogăția care nici măcar nu e avere, cât mai degrabă un sentiment al îndreptățirii.” (p. 34)

„Mama, profesoară și trezorierul casei, împărțea banii în șase plicuri la fiecare zi întâi a lunii, când părinții mei își primeau salariile în bani lichizi: cheltuielile casei, hrană, haine, bani de buzunar, vacanțe și economii. Tot ceea ce, în ultima zi a lunii, rămânea necheltuit în primele cinci plicuri era mutat în ultimul și transformat, în cele din urmă, într-o mașină sau un televizor, sau era pus deoparte pentru zile negre. Și zilele acestea veneau cu o regularitate inevitabilă: lucrurile se stricau, se uzau, mureau.” (pp. 34-35)

„Era evident că eram supravegheați tot timpul, dorințele noastre fiind ghicite chiar înainte ca noi să știm că le avem.” (p. 94)

„Singurul lucru nepermis este să fii nefericit, mai ales dacă ești emigrant. Nefericirea este o formă de nerecunoștință, un abuz la adresa ospitalității. În cursul ceaiului suprarealist, Natalia Summerscale s-a ridicat de pe sofa de două ori: o dată ca să ia mâinile Gerganei Pekarova și să le înlănțuie de ale mele, o dată pentru a săruta copila pe creștet. Și de ambele dăți m-a privit în ochi și a spus: Sunt atât de fericită! Atât, atât de fericită!

N-am crezut-o nicio clipă.” (p. 47)

Marele Gorsky de Vesna Goldsworthy