Totalitarismul de ieri și de azi sau „toate-s vechi și nouă toate”

Într-un context internațional mai mult decât tumultuos este imposibil să nu remarci cât de complex este rolul pe care îl joacă China. Deși Mao Zedong repetase obsesiv ideea că în scurt timp China va ajunge o mare putere, niciun lider mondial nu i-a dat crezare, cu toții fiind absorbiți de regulile în continuă schimbare ale Războiului Rece. Dar iată cum proverbul se adeverește încă o dată: când pisica nu e acasă, șoarecii joacă pe masă! Numai că de data asta șoarecele va ajunge un soi de mutant scăpat de sub controlul stăpânului casei. După două tentative interbelice eșuate de instaurare a comunismului, URSS își vede visul împlinit în ceea ce privește expansiunea totalitarismului postbelic în Asia Centrală încă din primii ani postbelici, dar, tot la fel de repede, va ajunge să privească neputincioasă cum copilul rebel va deveni un adult independent și un adversar de temut, chiar dacă China va rămâne în continuare de aceeași parte a baricadei ideologice. În ultimii zece ani s-au tradus numeroase volume dedicate descifrării misterului: cum a ajuns China să domine economia mondială și să joace aproape de la egal la egal în plan politic și militar cu marile puteri. Dar, în ciuda mărturiilor din interior (atât de greu de obținut), suntem departe de a înțelege mentalul colectiv al chinezilor. Editura Trei a reușit, în 2022, să aducă pe rafturile librăriilor din România un volum de excepţie din mai multe puncte de vedere: autorul – Ai Weiwei – este un artist de renume mondial, cu expoziții care au revoluționat expresia artistică, faimos pentru contribuția adusă la realizarea Stadionului Național din Beijing („Cuibul de pasăre”); traducerea atentă, minuțioasă a lui Radu Paraschivescu (de precizat că, deși Ai Weiwei a scris cartea în limba chineză, aceasta va fi tipărită în limba engleză); redactarea ireproșabilă a unui volum de aproape 400 de pagini, care include numeroase fotografii și desene/schițe realizate chiar de autor.

1000 de ani de bucurii și de dureri, ca specie literară, este un volum de memorii, dar cunoscătorii își vor da repede seama că rememorarea unui trecut tumultuos este pentru Ai Weiwei doar un pretext pentru a-și clarifica demersul artistic, dar mai ales, pe cel civic/politic. O bună parte dintre români încă nu înțeleg conceptul de societate civilă și cât de importante sunt mecanismele prin care aceasta (dacă funcționează corect) poate ajuta instituțiile statului să dezvolte un regim democratic cât mai viabil cu putință. Evident, pentru liderii chinezi, lucrurile stau exact invers:

„Societatea civilă reprezintă o provocare pentru autocrație și, prin urmare, este o sursă de teamă în ochii conducătorilor noștri. În consecință, autoritățile încearcă să șteargă spațiul individual, să suprime exprimarea liber și să ne deformeze memoria. În septembrie 2003, China lansase deja Proiectul Scutul de Aur, un program de strângere de informații coordonat de Ministerul Securității Publice, cu instrumente de monitorizare a internetului care includeau recunoașterea vocală, ascultarea automată, monitorizarea de la distanță și tehnologia de recunoaștere facială. Cu trecerea timpului, monitorizarea internetului din cadrul programului s-a extins și a ajuns să conțină localizarea, întreruperea, resetarea și cenzurarea activităţii pe internet a indivizilor , precum și interceptarea apelurilor telefonice, transmisiile prin bluetooth și comunicarea pe internet prin wireless. A fost introdus de asemenea software-ul de filtrare, intrându-se direct pe desktopul și în fișierele utilizatorilor, iar companiilor de software li s-a cerut să realizeze înregistrări disponibile ale documentelor scanate și ale comunicărilor prin rețelele de socializare. ” (p. 226 – 227)

Ai Weiwei, după cele optzeci și una de zile de detenție, are confirmarea: deși riscurile, constrângerile, lipsurile sunt uriașe, chinezii trebuie să facă tot posibilul pentru a dezvolta o societate civilă reală, eficientă, altfel e un nonsens să vorbești despre libertate. Dincolo de lupta cu un sistem cât se poate de represiv, sentimentul de vinovăție este cel care l-a motivat pe Ai Weiwei să scrie acest volum. Decizia propriu-zisă este luată după primele două zile de detenție și se va concretiza foarte rapid după eliberare, în exil. Deși a făcut tot posibilul să rămână în China, să lupte din interior, Ai Weiwei își dă seama că pentru binele propriului său copil trebuie să continue demersul din afara sistemului. Nevoia unui dialog real între generații se va acutiza pe măsură ce Ai Weiwei înțelege cât de mult și-a neglijat propria familie și, implicit, propriul sistem de valori. Memoriile sale nu sunt altceva decât un omagiu adus familiei și, în special tatălui său, familie care se dovedește a fi cât se poate de funcțională în ciuda rigorilor sistemului comunist postbelic:

„În noaptea aceea, pe când orele mi se așterneau înainte, m-am gândit la tata și mi-am dat seama cât de incomplet îl înțelesesem. Remarca lui Xu despre Revoluția Culturală nu fusese o exagerare și de bună seamă că apreciam toleranța relativă din această perioadă. Tata trecuse prin vremuri mult mai grele, când foarte mulți oameni plătiseră cu viața pentru ceea ce spuseseră. Nu-l întrebasem niciodată ce gândea, nu fusesem niciodată curios să știu cum arăta pentru el lumea pe care o privea cu singurul ochi bun. Am simțit o puternică părere de rău pentru prăpastia ireconciliabilă dintre mine și el. Atunci și acolo mi-a venit ideea de a scrie această carte, fiindcă nu voiam să aibă parte și Ai Lao (fiul său – n.n.) de aceeași părere de rău.” (p. 314)

Pe măsură ce adună informații, mărturii, documente despre tatăl său, Ai Weiwei înțelege opera poetică a lui Ai Qing (autorul explică cum ajunge tatăl său să aibă acest pseudonim) și câte puncte comune există între expresia artistică a tatălui său și cea proprie. Însăși titlul volumului este, de fapt, un vers dintr-o poezie emblematică a lui Ai Qing, scrisă după ce vizitase ruinele unui străvechi oraș chinez aflat pe Drumul Mătăsii. Fragilitatea vieții de zi cu zi, numeroasele lipsuri, exilul în diferite colonii de muncă alături de tatăl său vor lăsa urme adânci: Ai Weiwei va fi incapabil să considere casele în care a locuit de-a lungul timpului drept un „cămin”, deși realizează cât de periculos este acest lucru pentru individ:

„Dat fiind că ne-am mutat de multe ori cât timp am fost copil și din moment ce fiecare mutare implica ajustare și adaptare, casa nu-mi inspira nici încredere, nici sentimentul de apartenență. O casă care nu poate fi protejată și susținută își pierde puterea de convingere; încrederea și atașamentul își încetează la rândul lor existența când nu sunt ancorate în memorie.

Orașele care se ghidau după sistemul sovietic de planificare urbană suprimau diversitatea individuală în favoarea eficienței și uniformității. În consecință, Shihezi era spațios, cu pâlcuri mari de plopi, ale căror siluete verticale formau un unghi drept cu drumurile orizontale de beton pe care le umbreau. Construit de foști militari, cu transplanturi din orașele estice și refugiați economic din zonele lovite de sărăcie, Shihezi era diferit de alte orașe pe care le știau părinții mei, fiindcă fiecare cărămidă și fiecare placă de beton era nouă. Însăși lipsa sa de istorie înlătura posibilitatea altor realități și scotea în evidență imaginația proiectanților cu privire la viitor. Shihezi era locuit de oameni cu cariere supuse schimbărilor, oameni care voiau să-și reteze legăturile cu viețile anterioare și să ia totul de la capăt, după ce aflaseră prin experiențe dureroase că memoria și identitatea erau primejdioase. Statul era o mașinărie care absorbea memoria și o golea de tot.” (p. 125)

Manipularea strictă, un sistem riguros de desființare a vieții private, controlul strict al deciziilor personale vor continua să definească regimul totalitar chinez în ciuda „cosmetizărilor” de tot soiul, inclusiv privilegiile de care au parte cei din regiunea de sud- est și Beijing. Omniprezența acestor mecanisme represive îl înverșunează pe Ai Weiwei și îl face să continue, instinctiv, opera tatălui său, apelând însă la alte modalități de expresie artistică:

„‚Suntem în război’, a scris tata. „Prin suferințele oamenilor și printre rugăciunile poetului, va veni o zi când ne vom sfărâma lanțurile. În această clipă, un autor trebuie să se gândească profund la următoarea problemă: Cum ne facem vocile cu adevărat reprezentative pentru poporul chinez? Vocile noastre trebuie să privească acest război ca pe un eveniment indisolubil legat de nevoile de viață și de scopurile revoluționare ale întregii națiuni.” Acest articol, intitulat „Trebuie să luptăm până când libertatea va fi a noastră”, a fost angajamentul lui Ai Qing în fața compatrioților săi, dând glas unui scop ferm în timpul anilor chinuitori ai ocupației japoneze.

Și tot atunci el a scris „Zăpada cade pe pământul Chinei”, din care fac parte și versurile:

Drumurile Chinei

                                                Sunt nespus de abrupte și noroioase

                                                Durerea și nenorocirea Chinei

                                                Sunt mari și nesfârșite ca această noapte a ninsorii

                                                Zăpada cade pe pământul Chinei

                                                Iar frigul o zăvorăște.

În timp ce tata încheia poezia, a început cu adevărat să ningă, iar când și-a ridicat privirile spre cer a simțit că aceea era reacția naturii, că ninsoarea care se învârtejea răspundea dorinței lui îndelungi de împletire a realității cu arta. Pentru el, mesajul era limpede: doar cei suficient de tenaci ca să țină piept vânturilor războiului aveau să iasă cu bine la liman.” (p. 57)

Dialogul cu Herta Müller, câțiva zeci de ani mai târziu, îi va prilejui fiului un moment de analiză sinceră a propriului demers civic și îi va întări decizia de a protesta pe toate căile posibile față de sistemul represiv chinez, chiar dacă incertitudinea vieții de zi cu zi îl pune adeseori în situații limită, iar acest lucru se reflectă direct în opera sa artistică. Deși a început ca pictor, Ai Weiwei și-a dat seama, după ani de peregrinări, inclusiv în New York, că formele de expresie „clasice” nu îl ajută prea mult și devine din ce în ce mai curajos, iese din tiparele estetice ale artelor vizuale și devine extrem de inventiv în transmiterea mesajului politic. Fotografiile și desenele care însoțesc memoriile lui Ai Weiwei îl ajută cititor să pătrundă în lumea fascinantă a unui artist dispus să lupte până la sacrificiu împotriva oricărei forme de constrângere. Pentru Ai Weiwei libertatea individuală este un principiu fără de care nu se poate construi nimic, nici în plan personal, nici în plan public/social, nici în plan profesional. 1000 de ani de bucurii și dureri este o lecție de istorie pe înțelesul tuturor, cu mijloacele specifice unui artist de geniu, prea puțin înțeles de conaționalii săi, incapabili să iasă din mrejele unui sistem corupt, închistat în propria contradicție dintre teorie (principiile marxist-leniniste) și practică (Revoluția Culturală a lui Mao Zedong, foarte bine prezentată de Ai Weiwei și încercarea lui Deng Xiaoping de a-și consolida pozițiile prin practici atât de familiare nouă românilor și tuturor celor care am trecut prin experiența totalitarismului comunist).

1000 de ani de bucurii și de dureri de Ai Weiwei