Pisoiul care se temea de orice

„Curajul are această putere fără seamăn: că poate înfrânge ceea ce altfel ar fi de neînfrânt și totodată că, fie și biruit, sporește zestrea condiției noastre cu ceva care nu-i mai poate fi luat niciodată.” Petru Creția

„Nimeni nu te poate ajuta în afară de tine. Numai tu poți găsi soluția.” Eric-Emmanuel Schmitt

Ai curaj? Iată una dintre întrebările la care căutăm frecvent răspuns.

În Eseuri morale, Petru Creția prezintă curajul ca pe o virtute care nu are nimic în comun cu asumarea fără rost a unui risc, spre a hrăni vanitatea. Ca valoare complexă, curajul este un act de conștiință în momentul în care apără pe cei năpăstuiți și ajută pe cei care nu se pot ajuta singuri, implicând sacrificiul de sine.

Avem nevoie de curaj în fiecare zi. Să ne gândim la un exercițiu cotidian care implică necesitatea de a face o alegere. Alegerea presupune curajul de a merge înainte, dar și puterea de a renunța la ceva. În fine, ai nevoie de curaj pentru a afla ce cred ceilalți despre tine. Relația cu alteritatea este importantă.

Fortunio, un pisoi, se compară cu îndrăznețul său frate, Charly, și chiar cu pisicile din vecinătate. Pisoiul ajunge repede la concluzia că lui îi lipsește curajul, de vreme ce ezită să facă salturi spectaculoase, nu poate merge pe sârmă, nu are simțul aventurii.

O întâmplare neașteptată răstoarnă perspectiva. Se dovedește că pisoiul are curaj, dar are și precauție, înțelepciune, ingeniozitate, dorința de a-i salva pe cei dragi.

Cartea lui Eric-Emmanuel Schmitt se referă de fapt la educația primită în familie. Adulții își propun să-i învețe pe cei mici cum să se descurce în situații inedite, cu grad mare de risc. E important ca în familie să se contureze un model etic, prin susținerea unor valori puternice, cum ar fi perseverența, imaginația, înțelepciunea, dorința de a lupta până în ultima secundă, până la ultima șansă.

Primul obstacol are, din păcate, de multe ori un efect demobilizator. Mulți renunță la luptă înainte de a fi apucat să-și verifice calitățile. Dimpotrivă, credința nestrămutată în șansele de reușită are un efect miraculos, funcționând ca o predicție pozitivă. Pisoiul primește repede o etichetă negativă: este considerat laș. Fiindcă nu se simte în stare să împlinească provocările fratelui său, Fortunio ajunge să interiorizeze ceea ce i se spune. Se consideră el însuși un laș.

Învățarea propriu-zisă se realizează prin provocarea unei experiențe. Întâmplările sunt ținute sub control și, de fapt, nimeni nu este în primejdie nicio secundă, dar de lucrul acesta pisoiul nu află decât la final, când se poartă o discuție lămuritoare. Prin urmare, prin analiza de profunzime a textului, ies la iveală etapele învățării.

Sesizarea problemei și conștientizarea remedierii ei – bunica Maminousche observă tristețea lui Fortunio, îi vede lacrimile și știe ce îl supără. Nu e bine ca anumite elemente negative, odată observate, să fie minimalizate. Urmează premeditarea situației de învățare și punerea ei în operă (aici intervine bufnița Minerva). Este importantă respectarea condițiilor de învățare. Cel mic este lăsat să acționeze independent într-un context autentic. N-are de unde primi ajutor și, la un moment dat, își dă seama că, deși ar fi putut să-l ajute, sunt și făpturi care nu se implică în poveste, din diferite motive. Trebuie să găsească singur soluții. Ultima etapă este cea a reflecției (metacogniția), absolut necesară pentru înțelegerea și consolidarea comportamentului dezirabil. Se stă de vorbă cu cel mic, într-o minunată exersare a comunicării.

Cine depășește o dată un impas capătă încredere că va putea face asta ori de câte ori este nevoie.

„Bufnița se întoarse spre vultur.

— Îți mulțumesc, Gladiator. A fost perfect.

— Pisoiul ăsta mi-a dat de furcă.

— E curajos, e de acord Minerva.

— Cum, n-a fost adevărat? îi întreabă Fortunio.

— Teama de primejdie te-a făcut să-ți descoperi curajul. Cum de ți-a trecut prin cap că n-ai fi curajos?

— Asta a fost altceva, a trebuit să-mi apăr sora și bunica.

— Exact, asta înseamnă să ai curaj. Să sari în gol fără motiv, doar ca să fii șmecher că Charly sau ca să-ți dovedești puterea în fața altora, nu e curaj, e vanitate! Tu nu vrei să te dai mare, să arăți ce grozav ești. Tu ai nevoie de un motiv serios ca să-ți învingi teama. A-ți asuma riscuri pentru o cauză greșită nu e totuna cu curajul, ci cu prostia sau lăudăroșenia.

Minerva continuă, aplecându-se spre el:

— Urcă-te în spatele meu.” (p. 26)

Teama este descurajantă. Mai ales când în jur se fac demonstrații de îndrăzneală, este posibil să apară o comparație defavorabilă. Așa ia naștere complexul de inferioritate, cu tot ce presupune o asemenea subestimare: excesul de prudență, lipsa de inițiativă, conformarea la situații deloc avantajoase. Aș așeza Pisoiul care se temea de orice pe același raft cu Aventuri în Țara lui Strolyx, cartea Ioanei Scoruș, fiindcă ambele sunt ilustrări ale felului în care, prin poveste, copiii învață alături de părinți importanța imaginii de sine, a emoțiilor și a calităților latente. Curajul nu este altceva decât o teamă învinsă.

Poveștile bufniței. Pisoiul care se temea de orice de Eric-Emmanuel Schmitt