Cu admirație, despre o mareșală.

Dintre toate biografiile romanțate apărute în colecția omonimă a Editurii Polirom, cea dedicată Marioarei Voiculescu mi-a stârnit curiozitatea încă de când am aflat despre iminenta ei apariție. Anul trecut, în cadrul FILIT, am stat de vorbă cu Alina Nelega, care mi-a declarat următoarele:

„Următorul roman va fi o rescriere sau altceva?

Tot ce știu e că va fi la comandă!

Uau! Uite ceva la care nu m-am așteptat!

Editura Polirom, mai precis Adrian Botez, mi-a propus să scriu pentru seria de biografii romanțate. Am acceptat și voi scrie despre Marioara Voiculescu, o actriță senzațională despre care s-a vorbit foarte puțin, pentru că ea din 1947 n-a mai jucat. Ea a fost un om liber, așa cum ziceai tu înainte, un om cu coloană vertebrală, un om care n-a pactizat nici cu legionarii, nici cu comuniștii și din cauza asta, deși a murit în 1976, 30 de ani n-a jucat; nici când i-a bătut la ușă Zaharia Stancu n-a acceptat să joace. Vreau să scriu despre ea!” (din interviul apărut pe bookhub.ro pe 28 noiembrie 2021)

M-am bucurat mult când am auzit că va fi inclusă în seria de biografii o actriță, și ce actriță! M-am bucurat, pentru că în felul acesta seria biografiilor devine cu adevărat o serie esențială pentru istoria culturii române. Fără să exagerez, portretele conturate de scriitoare și scriitori selectați pe criterii de compatibilitate cu cei despre care urmau să scrie, dar și pe criterii de calitate a scriiturii ca atare, alcătuiesc una dintre cele mai vii și colorate galerii naționale. Patrimoniul cultural românesc este valoros, fără doar și poate; au scris istorie de-a lungul secolelor oameni cu o cultură solidă, cu principii estetice, morale și profesionale care au trecut proba timpului. Pe nedrept, datorită în primul rând regimului comunist, mulți dintre ei au intrat într-un con de umbră, alții s-au pierdut aproape definitiv în volbura istoriei. Mulți dintre cei care (poate că) au avut contribuții valoroase la dezvoltarea culturală a societății românești au rămas astăzi la stadiul de nume, despre ei știm doar pentru că istoria orală a reușit să „fenteze” temporar regimul comunist. Sunt mulți oamenii pomeniți pasager în memoriile personale ale congenerilor sau despre care astăzi nu știm mai mult decât ce scrie pe o placă comemorativă.

<<Eu n-am nimic de împărțit cu nimeni, n-am fost și nu sunt nici nevasta, nici amanta și nici fiica vreunuia care să-mi netezească drumul în teatru, m-am descurcat mereu singură și n-am avut încredere decât în propriile mele puteri. Am arătat asta când, după ce experimentul Demetriad a eșuat, am deschis din nou Compania „Marioara Voiculescu” la Modern, vechiul meu teatru, cu Seară de pomină, unde s-a cântat în sală Marseilleza, și bineînțeles că mi-au interzis spectacolul, iar cenzorii au început să se înființeze la fiecare repetiție și să-mi ceară să joc piese nemțești. Nu se mai putea, amenințau că închid teatrul, și-atunci am găsit o soluție să le astup gura: am făcut Șarpele. Degeaba s-au indignat ăia – păi ce, Wedekind nu e dramaturg german? chiar dacă el însuși a fost interzis de cenzură, iar expresionismul lui teluric nu e agreat nici în Germania. Fierbeau, dar nu mai aveau ce să zică! Până când, într-o seară, între spectacole, șeful propagandei a impus să se proiecteze filme de război germane. Atunci am dat jos ecranul ridicat fără știrea mea și am trimis pe toată lumea acasă: de la public și artiști la mașiniști și plasatoare. Pe urmă m-am dus întins la von Mackensen și i-am cerut socoteală – am urlat de mama focului unul la altul, de se cutremura Kommandatura – eu în franceză, iar el, la drept vorbind, tot în franceză, căci o rupea binișor. Pentru un neamț, adică. Mare lucru că n-am ajuns direct la închisoare! M-au lăsat să plec, fără să mă atingă, dar tot am tremurat o vreme că o să mă ridice peste noapte și o să-mi rechiziționeze casa – și-atunci ce se-ntâmplă cu Paul? Dar n-au îndrăznit să meargă așa departe, însă tot n-am scăpat de amenda de 20.000 de lei. Pe urmă, la scurtă vreme, m-au dat afară și din teatru. Dar despre asta nu vorbește presa asmuțită împotriva mea! Niciun actor nu-mi ia apărarea, nici Storin, nici Aura Buzescu, nici Petre Sturdza sau Brezeanu, care-au mâncat o pâine datorită mie, fiindcă altfel ar fi rămas muritori de foame. Aș fi putut să fug cu copilul la Paris sau în altă parte, dar am rămas, deși mă știam în vizorul nemților. Însă nici despre asta nu pot vorbi în presă, despre corespondențele noastre secrete și cum, împreună cu Miss Belbin – guvernanta lui Paul, trimisă în casa mea de însăși Majestatea Voastră, după moartea lui maman -, ne riscam viața cu scrisorile pe pânză, cusute în căptușeala soldaților care plecau pe front – și alte lucruri pe care Regina Mea le cunoaște, dar despre care, cu cât știu mai puțini, cu atât e mai bine.>> (pp. 83 – 85)

Alinei Nelega nu i-a fost deloc ușor să reconstituie biografia unei vieți pusă sub semnul tumultului. Temperamentală, independentă, generoasă, Marioara Voiculescu nu s-a lăsat doborâtă de schimbările de regim, a construit teatre, a renovat săli de spectacole, a spălat podele cot la cot cu ceilalți, dar un singur lucru n-a făcut niciodată: să joace la comandă. De aceea a și refuzat să joace în timpul regimului comunist, ceea ce înseamnă că ultimii treizeci de ani i-a trăit departe de scenă, dar nu departe de lumea artistică, a pregătit studenți și i-a ajutat foștii ei cursanți în alegerea rolurilor. I-a îndemnat pe toți să joace, chiar dacă ea împărțea actorii în două mari categorii – cei care au jucat înainte de 1944 și cei care s-au urcat pe scenă după acest an – și chiar dacă nu era deloc de acord cu regimul comunist.

Dragostea ei pentru teatru, împletită cu un talent nativ și cu o muncă susținută au contribuit din plin la succesul ei la public. Critica de specialitate a iubit-o, dar cu măsură, la fel și colegii de breaslă. Alina Nelega s-a documentat îndelung cu privire la amicițiile celebre în epocă, despre câteva dintre ele (cunoscute bine publicului amator de teatru) veți găsi suficiente date și în volum, dar ce o face unică pe Marioara Voiculescu este altruismul: recunoaște talentul și valoarea oricui, inclusiv artistelor rivale. Excelent conturat episodul Maria Filotti, decisiv pentru îndepărtarea ei de prima scenă a țării. De asemenea, excelent conturate începuturile artei regizorale în România, puțini știu că regizorul nu devine o funcție de sine stătătoare în economia spectacolului decât relativ târziu. Stârnesc zâmbete pasajele în care Marioara se plânge de faptul că numele regizorului începe să apară pe afișe, alături de cele ale actrițelor și actorilor din distribuție. Actriță a Teatrului Național din București, societară a acestuia (învestită cu această „funcție” de Liviu Rebreanu), Marioara Voiculescu intră definitiv în marea carte a istoriei teatrului românesc ca fiind cea care a înființat trupe de teatru independent, companii independente care au jucat în diverse locuri din București și cu turnee de succes în țară. Cu o voință de fier, cu o determinare de mareșal, actrița reușește să se descurce chiar și în condiții dificile. A iubit, dar și-a asumat singurătatea ca scut, a rămas fidelă unor principii de viață (și profesionale) care au adus-o în colimatorul Securității și pentru care a plătit cu ani grei de închisoare fiul ei, Paul, singurul care-i rămâne aproape până la moarte. Ceilalți fie au murit înaintea ei, fie s-au dezis de principii, dar cu toate acestea n-a fost capabilă să urască pe nimeni.

Alina Nelega nu face concesii de dragul documentării sau al rigorii datelor; chiar dacă în penultimul capitol găsim notele informatorilor și referatul prin care se decide retragerea supravegherii Marioarei Voiculescu, povestea nu are de suferit. Actrița își păstrează aura și bastonul de mareșal, chiar și când se pregătește de marea plecare. În ultimul capitol, vocea e a ei, rândurile sunt desprinse direct din jurnalele ei (recuperate parțial, găsiți în nota de final a Alinei Nelega detalii în acest sens), dar în rest povestea curge ca și cum ar fi spusă de un martor, de cineva care a fost acolo și a văzut cu ochii lui tot. Explicația pentru această opțiune o dă tot Alina Nelega, când povestește despre propunerea pe care o primește Marioara Voiculescu, aceea de a se juca pe ea însăși, propunere care se dovedește a fi un triplu rol. Dincolo de toate acestea, ce mi se pare esențial la felul cum a gândit biografia romanțată autoarea este tocmai felul cum cititorul reușește să înțeleagă viața de artist. Expunerea publică, sacrificiile pe care Marioara Voiculescu este obligată să le facă, turneele lungi și obositoare, rigoarea și dedicația/implicarea totală, despre toate acestea găsim dovezi între copertele volumului semnat de Alina Nelega. În fundal se derulează filmul despre o societate cu aproape nimic diferită de celelalte din Europa. Se strecoară în text detalii despre modă, despre ce se poartă, despre interioare de poveste, parfumuri și meniuri de mare clasă și încă multe alte amănunte, schimbările de regim politic etc. Din toate acestea, puse la un loc, se conturează portretul mareșalei.

În loc de încheiere: îmi doresc ca seria biografiilor romanțate să aibă cât mai multe astfel de portrete! Fie ca peste câțiva ani să vorbim de o galerie a oamenilor de cultură, valoroși prin ceea ce au făcut și gândit, oameni despre care s-a vorbit mult prea puțin în ultimii treizeci de ani.

Marioara Voiculescu. Mareșala teatrului românesc de Alina Nelega