Scrierea ca Visare, Omul ca (aproape) Zeu

„Ceea ce citesc nu moare niciodată!” (Sf. Augustin)

Carte de o eleganță rară, de un rafinament aparte, eseu asupra naturii… Sacrului (întru, dintru, true omenesc, nu prea omenesc, prea… literar, sic!), Visele celor șapte nopți este textul unui apostol al credinței în Paradisul ca o Bibliotecă (apropo la unul dintre capitole, „A patra CARTE. J.L. Borges – Cărțile și noaptea”, argentinianul dorind sau voia să creadă, sau poate chiar credea că Paradisul trebuie să fie o bibliotecă!), Nicolae Busuioc provocând zeii (și ai literaturii) cu o resuscitare a Eseului, gen literar mai mult decât delicat, presupunând premise neaccesibile muritorului și scriitorului de rând.

Moto-ul ales este simplu: „O, când visează, omul e un zeu.” Este din Friedrich Hölderlin, dezvăluind o taină care este și nu este (după ce termini cartea): dragostea pentru un romantism absolut necesar pentru cineva care își clădește Imperiul său în care „cetățile” și generalii armatelor deloc moarte sunt mari spirite ale omenirii, din antichitate până la David Eagleman și Kazuo Murakami, dându-se și Rațiunii, dar și… Rațiunii Iraționalului ceea ce este a lor, ca să ajungem la compatibilitatea dintre conștient și inconștient (via Eagleman, p.208):

„Până la urmă, cine suntem este o întrebare al cărei răspuns depășește înțelegerea noastră conștientă.”,

previziunilor intuiționiste ale literaturii și scriitorilor acordându-li-se câte un necesar titlu de noblețe:

„Dar gândul lui Walt Whitman: suntem vaști și conținem mulțimi în interiorul nostru, iar aceste mulțimi sunt încleștate într-o bătălie cruntă. O intuiție genială pentru că între diversele facțiuni din creier sunt conflicte, fiecare luptând să preia controlul unicului canal de ieșire a comportamentului. Datorită acestor mulțimi interne, creaturile biologice sunt într-o perpetuă confruntare cu ele însele. Una dintre cele mai impresionante trăsături ale creierului este flexibilitatea de a învăța aproape orice sarcină care îi este dată. Suntem făcuți din multe subpopulații neurale cu roluri și decizii diferite. Poate de aceea oamenii nu spun întotdeauna ce gândesc, acest lucru, în parte, fiindcă nu-și cunosc mintea.” (pp.209-210)

Sau, spunem noi, deoarece mintea este prea rapidă și viteza gândului ne poate aduce aminte doar de expresia din basme „iute ca gândul”! Iar sinceritatea absolută ar presupune măcar un alt limbaj…

Nicolae Busuioc, consacrat în analiza… Naturii (alte lucrări: „Saloanele naturii”, „Biologie și literatură”, „Omul și natura”, „Din memoriile unei frunze”), se întoarce oarecum (cu subtilitățile spiritului proustian) asupra sieși (naturii proprii), în căutarea… Visului și viselor (reale sau literar-reale) pierdute, convocându-și la întâlnire aproape de taină un alter ego „împărătesc”, Bazil (Busuiocul este… Ocimum basilicum), ludicul având importanța sa în construcția volumului, dar un ludic care presupune respectarea unor reguli…

La o privire evident superficială numai asupra Cuprinsului (sunt șapte NOPȚI însoțite de șapte CĂRȚI), ai zice că sunt „meditații” doar asupra unui număr clar de cărți („Rubayate” de Omar Khayyam, „Eseuri” de Montaigne, „Despre frumos” de Plotin, „Cărțile și noaptea” de Borges (de fapt o carte de interviuri), „Nostalgia originilor” de Mircea Eliade, „Incognito, viețile secrete ale creierului” de Eagleman și „Toți oamenii sunt muritori” de Simone de Beauvoir), precedate de „dialoguri” quasi-socratice… onirice, relatate de mai sus menționatul Bazil, dar atenție, nu cu mai sus menționații autori, ci, în spații „consacrate” (Atena, Roma, Paris, oh, saloanele de altădat’, Danemarca, Iași, Olimp, Babilon ș.a.), cu surprinzători interlocutori (nu o să-i enumerăm pe toți, farmecul este să-i descoperiți și singuri/singure sau împreună) precum Cratylos, Martha Bibescu, Rimbaud și Baudelaire, Papini, Gheorghe Asachi, Andersen, Kirkegaard, zeița Demetra, indexul fiind însă deosebit de mult mai bogat, trimiterile și citatele țesând Scrierea ca o dorită Visare, declarație de dragoste pentru Carte, Marea Carte, unde se reflectă kantian-apolinic cerul cu stelele, dar și dionisiacul nietzschean:

„Mă uit spre cerul care se luminează, dar în memorie sunt cu spusele filosofului: dacă umanismul e pur și simplu definiție a omului, atunci omul de azi plătește nu păcatul de a nu se fi definit, ci tocmai păcatul de a fi crezut prea devreme că s-a definit. Încercăm totuși să ne definim mai ales în raport cu ideile întâlnite într-o carte. Sunt cărți cărora le presimți idealul, raționalul, frumosul, miracolul, cărți gata să te accepte și să te iubească, admirația devine biunivocă. Citești și recitești, subjugare superbă și continuă, cartea ți se supune, tu o asculți necondiționat. O desfătare pe care o simți ca pe aceea a unei plăceri mângâietoare, e ca atunci când trupul caută căldura dulce a celuilalt trup. Mintea și ea celebrează triumful cunoașterii, iar cartea îi răspunde cu recunoștință.” (pp.119-120)

În alte ordine (sic!) de idei, este și o carte care își caută cititorul (omul) ideal (aproape zeu – deși se declară că nu se începe cu Biblia, că ar fi trebuit să fie așa, de fapt, cu menționarea Bibliei se începe!, p.55), este și o carte despre iluzii…

„Cititorul ideal există în momentul care-l precedă pe cel al creației, cel ideal este scriitorul chiar înaintea clipei în care cuvintele se adună laolaltă pe pagină. Astfel de cititor scormonește textul și nu ia de bune toate cuvintele scriitorului, când citește o carte de acum câteva secole el însuși se simte nemuritor. Paolo și Francesca i-au mărturisit lui Dante că după primul lor sărut nu au mai citit. Dacă ar fi fost ideali ar fi citit mai departe. O iubire nu exclude pe cealaltă. Robinson Crusoe nu este un cititor ideal pentru că citea Biblia pentru a afla răspunsuri și nu pentru a găsi întrebări. Câteodată, un scriitor trebuie să aștepte mult timp pentru a-și afla cititorul ideal. Lui Blake i-au luat 150 de ani până să-l găsească pe Northrop Frye. Cititorii care s-au sinucis după ce au citit Werther nu erau ideali, ci doar sentimentali. Cititorul ideal este sau ar trebui să fie mai inteligent decât scriitorul.”

Atent și la realitatea cât se poate de fierbinte, nu numai la… biblioteci („Să fie la originea globalizării interesele oculte ale ardeiului american, la înțelegere cu mătrăguna suprastatală, în combinație se pare și cu ginsengul oriental și cu hreanul japonez? Ceaiul rusesc stă și el mereu la pândă. Timp în care menta indiană, hasmațuchiul european, leușteanul mediteraneean și mai ales măghiranul balcanic sunt trimiși în lumea a treia, într-un alt ceaun, sub un fum înecăcios.”, p.51), Nicolae Busuioc subliniază:

„În condițiile vieții noastre contemporane s-ar putea renunța la maxima pretenție de a forma cititori ideali (…) Societatea noastră, asaltată intempestiv de atâtea probleme net distanțate de cultură, s-ar mulțumi și cu cititorii care nu pot acoperi total geografia cărții, doar cei ideali ar putea-o face, însă de unde să-i ai. Un Stendhal ar fi fost bucuros să-și găsească măcar o sută de cititori, ființe încântătoare, prietenoase, nefericite, niciodată moralizatoare sau ipocrite – după cum o spune chiar el – însă nu știa decât vreo două asemenea ființe. Ne-ar prinde bine nouă, celor de azi, vorbele Sfântului Augustin: Ceea ce citesc nu moare niciodată! Cei care încă se mai duc la carte își implică sufletul, gândul, ideile, îi primește ca pe niște parteneri egali (fie obișnuiți, inițiați sau ideali) – relaxați, nostalgici, poate și demodați, dar mereu iubitori fideli ai cuvântului scris.” (pp.150-151)

În ceea ce privește iluziile, „Epilogul” începe așa:

„Patronăm iluzii, ni le plăsmuim chiar în ideea că ne pot fi de priință, le producem ca apoi să le și vindem prin diverse mijloace. Efectele sunt mai numeroase decât cauzele, ca în Comedia umană. Amintindu-ne de o parafrază, am spune că iluziile se strecoară prin toate vămile terestre și ale văzduhului, luând forme sofisticat-literare, de la parabolă, anecdotă, fabulă, umor, imn, pamflet, psalm la alegorie, poem, epopee. Câștigă sau pierde cineva? (…)

Amicul meu Bazil a încercat și, după cum se vede, a reușit să-mi strecoare visele sale într-un mod destul de subtil și elegant, chiar rafinat, folosindu-se de o altă tehnică de evadare din prezent, evident cea mai apropiată de romantism, visul însuși ținând în mare parte de înclinarea spre lirism și melancolie, individualism și nostalgie. Îmi cunoștea sensibilitatea în acest sens, a profitat și m-a lăsat singur să hotărăsc ce fac cu un asemenea material, dat de-a gata. Știm deja, visul presupune plutire, zbor, înaripare, o legătură între ființa terestră și cea astrală. (…) Bazil al nostru și-a expus reveriile trăite în cele șapte nopți ca pe niște viziuni asupra timpului infinit, exiști în el și ieși din el. În lumea somnului mintea-ți poate fi mai trează ca oricând, poți chiar controla realitatea pe care ai izbutit s-o păcălești, rămânând cu impresia îndepărtării de ea.” Ș.a.m.d. (pp.245 ș.u.)

Dar, în ultimă instanță, Visele celor șapte nopți este o carte despre iubire! Acea iubire mai presus de orice iubire, despre care vorbesc și scriu… orientalii și misticii de pretutindeni (uniți-vă!), unde Cuvântul scris sau doar șoptit are importanța Lui:

„cuvântul, cel care strălucește în întuneric, numai el devine proiecția gândului, sentimentului, trăirii. Sămânță a lumii, revelează hierofanii, construiește sau dărâmă, vrăjește sau amăgește, rostit cum se cuvine dezvăluie lumea insolită și misterioasă. Și la urma urmei ce fac personajele literare? Folosesc cuvântul nu numai ca pe o expresie particulară a ființei ci și ca pe o legătură fericită cu primordialul, trecând prin toate timpurile și generațiile pentru ca omul să-și exprime dorința, înțelegerea, ideea, aspirația.” (p.249)

Adică Existența:

„Intrând și ieșind în/ din lumea largă a visului, nemărginită în ficțiune și real, care nu pare atât de real, o lume înfiorată de ecourile interioare și exterioare, trăiești abisalul între mit și veridicitate ca pe un reflex inconștient-conștient al existenței.” (p.250)

La urma urmelor, de ce să nu fi fost la început Visarea Cuvântului?

Nicolae Busuioc reușește un miracol sui generis, suprarealist oarecum: ca într-un roman fantastic, visăm că visăm că visăm arta, frumosul, ideea, ordinea, urâtul, kabbala, astrologia, alchimia, magia, filosofia, mitologia, teologia, epistemologia, psihanaliza, de la Freud la Adler, „arta cuvintelor” (care nu-i „totuna cu câmpul roșu de maci.”, p.106), revrăjește o lume, o altă Martha Bibescu ar putea vorbi despre el cum Martha Lui vorbește despre Marcel Proust:

„-Da, îl am în imagine veșnică, omul care a lăsat fraze misterios-memorabile, se pare că avea cheile unei lumi, ale unei alte lumi, departe de cea a noastră. Am încercat să-l salvez de la moarte, într-un chip doar aluziv și pe măsura mijloacelor mele, încredințând altora amintirea unei ființe dragi și muritoare. Acesta mi s-a părut dintotdeauna sensul adevărat și țelul oricărei literaturi.” (p.89)

Cam atât, deocamdată, despre cheile (lumii) lui Nicolae Busuioc!

Visele celor șapte nopți de Nicolae Busuioc