Paul, băiatul lui Negrescu

Paul și Mara, frați vitregi (după mamă). În jurul lor, toți ceilalți, cei care alcătuiesc o familie obișnuită. Aflăm câte ceva despre toți, până și despre bunicii care nu stau cu ei, dar a căror casă servește drept refugiu în caz de nevoie.

Domnul Negrescu. Atins de o formă de demență, moare încet, încet și odată cu el o lume întreagă. Se duce lumea din care Paul n-a mai vrut să facă parte, dar nici n-a știut să construiască o alta, mai bună sau mai potrivită pentru el și visurile lui. Mădălina și Lavinia – fosta soție și fiica lor -, Patricia, băieții, cele două asistente, vin și ies din poveste după cum le sunt rolurile. Unii stau mai mult, alții vin și pleacă cu o frecvență uluitoare pe alocuri, cei mai puțini dintre ei nu pleacă deloc, rămân acolo precum niște borne de care nu vrei să te împiedici, dar de care ai nevoie ca să te poți orienta. Negrescu tatăl nu pleacă nici dacă e împins afară cu forța. Un bărbat de care ar trebui să ne fie milă, care ar trebui să ne impresioneze cu slăbiciunile lui, dar căruia cel mai bine îi iese să ne țină la distanță. Între el și ceilalți există un filtru, unul care joacă rol izolator, dar și protector. Filtrul e plăsmuit de Paul, fiul acestuia, care se vede nevoit să-și reorganizeze toată viața în funcție de nevoile de îngrijire (și supraveghere) ale tatălui. Boala în acest caz nu se transformă în pretext de împăcare, punere a lucrurilor în ordine și tot restul, ci devine fundament pentru un lung, obositor și aiuritor (pe alocuri) proces de introspecție. Paul nu vrea și nu poate să se împace cu tatăl, nu vrea să-l ierte, dar încearcă să meargă la cauză, să găsească motivul pentru care tatăl a fost capabil de fapte condamnabile în orice loc de pe pământ. Paul vrea să meargă mai departe, să se desprindă de vina de a nu-l fi împiedicat atunci, vina de a fi fost martor tăcut. Un rol pentru care n-a fost pregătit nicicum, pe care nu l-a vrut și pentru care era foarte mic (ca vârstă), dar nu suficient cât să uite tot.

„Ochii slăbesc, îmi spuneam, se sting în ei înșiși, carnea devine insensibilă, se transformă într-un material ca o cârpă oarecare, părul dispare, dinții mor, articulațiile înțepenesc, iar oasele se fragilizează. Fiecare e împins tot mai departe în el însuși, rătăcește spre liniștea unui punct ideal și indiferent. Corpurile nu se mai văd unele pe altele, deși stau față în față, iar irisurile s-au uscat. Îl atingi pe celălalt și ce dacă-l atingi? El însuși, de dincolo, nu poate să ajungă la propria piele, la propriul corp în care tu bați cu degetele ca într-un zid: lumea devine un parc în care oameni orbi plimbă câini orbi. Ceață neagră între corpuri și atât. Poate niște amintiri plantate ici-colo, ca niște copaci, de primăria absurdului. Nu le vezi, doar le auzi, cum ai auzi un televizor pornit într-un apartament vecin. De fapt, în timp, te convingi că nu auzi nimic, că totul a fost de fapt un zgomot de fond. Și într-un anumit moment probabil încetezi cu totul, pierzându-ți încordarea de a mai fi ceva.” (p. 61)

Paul nu e neapărat un inadaptat, sau dacă vreți, este la fel de inadaptat ca mulți din generația din care face parte. Generația celor care au trăit copilăria în comunism, ba chiar și primii ani ai adolescenței. Bucureștean get-beget, legat de zona Uranus – Rahova, dar căruia nu-i sunt străine nici cartierul Militari sau alte zone din București. Paul se mișcă mult, nu stă locului prea mult, ca și cum ceva nu-i dă pace. Afli târziu, foarte târziu sursa neliniștii lui, moment în care nu știi dacă să-l ierți, să-l înțelegi, să-l scuturi bine de tot sau să-l cerți de-a binelea. Acestea sunt și reacțiile tuturor celor care asistă la marea descătușare. Cum ajunge Paul să iasă din poveste, din propria lui poveste ține și de măiestria scriitorului, dar și de răbdarea cititorului, care nu de puține ori va avea tendința să se descotorosească de carte. Senzația aceea că-ți scapă ceva din poveste, nu-ți dai seama prea bine ce, senzația aceea care te face să te întorci câteva pagini în urmă, poate ți-a scăpat un amănunt. Nu, n-ai trecut nimic cu vederea, doar te enervezi și mai tare, că tot nu-ți dai seama de unde dependența lui Paul de tatăl său și de ce de mamă s-a despărțit mult mai ușor. Cititorul răbdător are revelația legăturii cauzale dintre dependența lui Paul, nefericirea acestuia și moartea (mult prea) lentă a tatălui.

„E ceva eliberator în orice boală. E ceva eliberator în orice abandon. Mai ales atunci când începi să nu mai crezi în frică. E un moment, o clipă, când culorile lumii se schimbă. Nu mai crezi în frică și gata, e ca o magie.” (p. 90)

Lui Mihai Radu îi ies foarte bine jocul cu personajele, dar și jocul de lumini și umbre din care se construiesc destine. Diferite, dar nu foarte mult, viețile tuturor celor cu care Paul se intersectează ajung într-un numitor comun, unul care n-are de-a face așa de mult cu moartea, cât cu viața. Jocul cu detaliile are la bază concluziile lui Paul, care cad ca niște pietre (cad, dar nu se rostogolesc): închid un moment, dar nicidecum într-un fel obișnuit. Te șochează frazele concluzive, care aparent n-au nicio legătură cu momentul în cauză, au o profunzime care te fac să mergi mai departe, să cauți pricina suferinței lui Paul. Pe de altă parte, momentele de la „Mecanică fină” și cele din curtea casei, când se adună prietenii ca să împartă porcul/porcii și vinul sunt de un absurd de talia lui Ionesco & Beckett. Mihai Radu își rezervă dreptul de a-l scoate pe Paul din orice situație într-un fel specific personajului, ceea ce-l va transforma pe acesta într-un fel de reper.

„Nu-mi place să dorm în case de oameni cu aspirații, case care conțin pijamale călcate, care în care plutește liniștea sălilor de așteptare din clinicile private, case în care ți se spune să te simți ca acasă, dar tu simți instantaneu că fix asta nu trebuie să faci, din simplul motiv că acolo nici nu e o casă, ci un muzeu trist al tuturor nefericirilor și aspirațiilor conjugale.” (p. 119)

Un roman aparte, în care personajul principal e pe cât de masculin, pe atât de traumatizat, cu un destin mult prea strâns legat de cel al părinților și surorii lui. Un roman care pledează pentru ideea că și „bărbații suferă”, un roman în care vina se împarte nu la doi, ci la mult mai mulți părtași.

Repetiție pentru o lume mai bună de Mihai Radu: citiți-l și vă veți da seama că repetiția nu e întotdeauna mama învățăturii.

Repetiție pentru o lume mai bună de Mihai Radu