Alina Nelega este autoare dramatică și romancieră. Așa scrie în caseta tehnică de pe site-ul Editurii Polirom, editură la care i-au apărut cele două romane. Din interviu o să aflați că e ceva mai mult de atât. De altfel, oamenii de teatru o cunosc de niște ani buni, o respectă și o apreciază pentru ceea ce face pentru teatrul românesc. Ca romancieră este la al doilea volum, iar cele două cărți au primit deja premii din partea unor jurii cu prestanță. Succesul primei cărți, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, este și unul de public, fiind deja la al treilea tiraj. Despre scriitoarea Alina Nelega și cel de-al doilea ei roman, un nor în formă de cămilă, aflați mai multe citind interviul realizat la Iași, în cadrul ediției 2021 a FILIT.
Fotografiile care ilustrează interviul sunt realizate de echipa FILIT.
*****
Fiindcă n-a trecut foarte mult de când s-au acordat Premiile Sofia Nădejde [un nor în formă de cămilă a câștigat unul din premii la cea de-a patra ediție], o să încep de aici. Prima discuție a plecat de la o observație care face trimitere la diferența dintre generații; fiecare generație are sistemul ei de valori și un sistem propriu de raportare la o operă artistică ca atare și te aștepți, într-adevăr, să nu fie bine primit produsul cultural de generația care urmează. A doua discuție generată de Premiile Sofia Nădejde – au fost foarte multe voci care au spus de ce premii feminine și nu premii naționale. Personal, cred că aceste premii chiar sunt naționale (pentru că am citit cam tot ce a intrat pe lista de propuneri).
Da, sunt naționale, dar cred că asta este ceva subînțeles, nu trebuie declarat, e ceva implicit. E vorba despre literatura scrisă de femei aici. Nu știu ce mai înseamnă național, dacă te uiți că a fost nominalizată și Paula Erizanu, cu un roman foarte frumos și de-a dreptul prodigios, eu am fost foarte impresionată de scriitura ei și de tinerețea ei; deși e urât să pomenesc de tinerețea ei, pentru că talentul nu ține de vârstă, dar ține de experiență (ea e din Republica Moldova și trăiește la Londra). Sunt alte scriitoare care au fost nominalizate și care nu mai trăiesc în România și care au intrat online. Nu mai știu ce relevanță mai are astăzi cuvântul „național”. E vorba de ceea ce se întâmplă în cultura română, la un moment dat, sau în cultura de limbă română, la un moment dat. Mie mi se pare extraordinar ce face Elena Vlădăreanu, pentru că sunt foarte multe femei care nu se bucură de vizibilitatea pe care ar merita-o și atunci aceste Zile, nu neapărat Premii, Zile cu suita lor de manifestări le aduc în lumină și cred că avem nevoie de această lumină.
Da, într-adevăr, putem vorbi de un adevărat fenomen cultural, care a crescut în timp. Despre Sofia Nădejde se vorbește de câțiva ani (prima oară am auzit despre Sofia Nădejde la Marius Chivu!), iar discuția despre feminism și despre faptul că ar trebui să facem mai vizibile scriitoarele este veche, de cel puțin câțiva zeci de ani; s-a tot vorbit și despre faptul că în manuale nu există încă foarte multe scriitoare prezente, mai ales contemporane, ceea ce este de neiertat. Te așteptai să iei Premiul Sofia Nădejde?
Nu, absolut nu! Poate că e și o reticență față de ceea ce scriu, de altfel nici la primul meu roman nu m-am așteptat ca să fie atât de bine receptat de oameni atât de tineri! Oameni de 20, 20 și ceva de ani care citesc romanul acela! Foarte sincer, îți mărturisesc că după ce l-am terminat de scris – când îl scriam nu m-am gândit la nimic, bineînțeles – mi-am zis așa: <<Alina, acum o să vină o șleahtă de babalâci să plângă peste cartea ta și o să zică „Asta a fost așa, asta n-a fost așa!” Eh, asta e!>>. N-a venit nicio șleahtă de babalâci, e generația asta de tineri care citește și care e impresionată, atinsă de roman. Și asta a fost surpriză extraordinară pentru mine, o mare bucurie, aproape un miracol. Poate că și acest roman va avea o soartă asemănătoare; primul e la al treilea tiraj deja, ceea ce e formidabil! Viața mea e plină de miracole! 🙂 Eu accept ce mi se dă!
Miracol literar, cam rar vorbim despre așa ceva în literatura română! Suntem aproape întotdeauna de cum este receptat un produs, într-un fel credem noi, cei care-l producem, că va fi primit și în cu totul alt fel ajunge la public. E interesantă observația ta, pentru că eu, lucrând foarte mult cu tineri, îi văd amatori de totalitarism, ar încerca puțin comunismul. Găsesc utile și benefice astfel de cărți – cum este ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat – tocmai pentru că le descriu realitatea, așa cum a fost. Pe de altă parte, cei care au trăit atunci vor o reproducere exactă, uitând că vorbim despre o operă literară, despre o intervenție de stil care n-are cum să nu existe. De aceea, cred că aprecierile pe care le-ai primit denotă tocmai faptul că ai scris o carte foarte bună.
Eu cred că am trecut de faza Memorialul durerii și Sfinții închisorilor. Ascultam recent un podcast al unei psiholoage americane – îmi place mult să ascult podcasturi – în care spunea așa: în momentul în care ai o traumă (ea fiind evreică, cu părinți morți în Holocaust) există două perspective pe care le poți avea, perspectiva victimei sau perspectiva supraviețuitorului. Perspectiva victimei am experimentat-o cultural în Memoria durerii sau Sfinții închisorilor, în schimb perspectiva supraviețuitorului e cea care ne duce mai departe. Eu asta am încercat să fac în ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, să ofer perspectiva supraviețuitorului. Asta nu înseamnă că nu există traumă, că nu există suferință, dar și atunci oamenii au trăit, s-au bucurat, au îndurat, au uitat, poate că de asta le place oamenilor. N-am făcut-o în mod deliberat, dar și eu sunt o supraviețuitoare.
E practic cartea generației următoare. Mi-am adus aminte de cărțile literaturii ruse contemporane, cum sunt cele scrise de Guzel Iahina, chiar și cele ale lui Vodolazkin, care sunt cărțile generației de după, ale copiilor victimelor. În felul acesta, aruncăm privirea în viitor.
Am plâns cât am plâns, ne-am recules, ne-am înspăimântat și acum să vedem cum mergem mai departe, pentru că dacă nu, murim cu toții. Trebuie să supraviețuim; eu cred în viață și cred în faptul că viața înseamnă transformare și înseamnă energie.
Cel de-al doilea roman e foarte diferit de primul, e cu totul și cu totul altceva, ceea ce m-a bucurat foarte mult. Cel mai mult m-a bucurat că aici, în acest roman ai făcut o joncțiune curajoasă între cele două planuri în care activezi: teatrul și literatura. Cartea e un produs al pandemiei?
Da, l-am scris anul trecut, dar nu e un produs al pandemiei! 🙂 Povestea pe scurt e așa: din punctul meu de vedere, cel de dramaturg, rescrierile sunt o subspecie absolut legitimă și necesară, toți dramaturgii asta fac, rescrieri. Sarah Kane a scris Phaedra’s Love, Mark Ravenhill a rescris Hora iubirii și mai sunt multe astfel de exemple pe care pot să le dau, pentru că suntem atrași de acest dialog cu marii autorii, cu marile spirite. Intri în discurs, începi să dialoghezi și tot așa.
Am vrut să rescriu Hamlet, pentru că-mi place. E un text pe care l-am studiat în facultate, l-am urât de cele mai multe ori, am fost dezgustată de el, am avut tot felul de întrebări și la un moment dat m-am gândit să-l rescriu, ca să-l montez. Mă uitam la actori și-mi spuneam: „Uite, ăsta micu’ și grăsuțu’, poate să joace Hamlet.”. Prin 2017 sau 2018 am lucrat la text, cam două sau trei luni; am luat piesa și am citit-o, am luat originalul și toate traducerile, rămâne în continuarea traducerea lui Vinea cea mai bună, părerea mea. Cred că am vreo 60 de pagini de notițe, am refăcut cronologia, am căutat să văd unde nu funcționează, pentru că este o piesă imperfectă, am căutat să văd care sunt scăderile, am studiat personajele și tot așa. Și n-am reușit să o rescriu! La un moment dat, când m-am afundat în toate cercetarea asta, mi-am pierdut drumul, am intrat într-un labirint, de aceea am lăsat-o. Mi-am zis „Ok, nu iese, nu iese, nu te încăpățâna!”. Anul trecut, nu știu, poate că această depresie generală, colectivă, în care am intrat cu toții, mi-a declanșat ceva și am vrut să reiau proiectul cu rescrierea. Numai că nu mi-a ieșit o piesă de teatru, ci un roman!
Aici era și întrebarea mea: cât de greu a fost să aduci teatrul în roman?
Dacă te referi la faptul că totul se petrece într-un teatru, n-a fost deloc greu, a venit firesc, pentru că trebuia s-o plasez într-un context în care jocul acesta pe care-l încercam, între textul lui Shakespeare și realitatea acestei povești să funcționeze și m-am tot gândit. Trebuia să fie un mediu pe care-l cunosc destul de bine; trebuia să fie un mediu versatil și sigur că ea poate fi translată, cred, într-o corporație. Există o mulțime de medii și de contexte în care poți să repovestești Hamlet. Dar nu cunosc cum e într-o corporație, n-am lucrat niciodată acolo. M-am gândit, în schimb, la radio, ar fi interesant pentru că am lucrat în radio și îmi place radioul, îl cunosc destul de bine. Și, totuși, teatrul s-a impus cumva, pentru că încă pot să echivalez teatrul cu un castel și pe directori cu regele și regina, iar pe actori cu supușii, relațiile lor sunt foarte asemănătoare cu cele dintr-un regat. Vorbesc despre teatrele de repertoriu, unde sistemul este absolut ierarhic și unde pârghiile de putere funcționează foarte bine. Deci, n-a fost greu deloc.
Pentru mine, principala dificultate pentru cineva care vrea să facă o rescriere, o adaptare sau o interpretare derivă din faptul că trebuie să transforme replicile, care dau foarte bine ca replici, în cu totul altceva, într-un text care să curgă, să fie citit ca atare. Întrebarea ar fi cât din acest proces este tehnică, cât este intuiție sau creativitate.
Eu n-am scris un nor în formă de cămilă cu Hamlet în față. Nici n-am verificat vreodată piesa, pentru că îl cunoșteam atât de bine! L-am lua în mine, era propria mea experiență acolo, mă gândisem și la posibilități de montare și la distribuție. Toate acestea s-au sedimentat undeva în mine și din mâlul acesta a ieșit acest roman. Singurele replici care există în textul lui Shakespeare, dar și în romanul meu sunt cele pe care le cunoaște toată lumea, nici nu trebuie să mai citească piesa, că se știe că de acolo sunt. E ca-n Caragiale, cine naiba mai citește O scrisoare pierdută?, dar foarte mulți reproduc replicile de acolo. Cu toate acestea, o prietenă, critic de teatru, mi-a citit romanul și mi-a spus că <<Am luat romanul tău și m-am dus la Hamlet, am vrut să te prind, să-ți zic „asta nu e așa!”. N-am reușit!>>
Acesta e un compliment foarte valoros, înseamnă că a reușit să citească cartea ca pe un roman!
Sigur! Dar și să se ducă la original.
Cât teatru și câtă literatură încape în viața ta de scriitor?
Când am scris celălalt roman, tocmai îmi dădusem demisia din funcția de director artistic al Teatrului Național din Tg. Mureș și am făcut-o din multe motive, dar în principal pentru că mi-am dat seama că dacă rămân acolo n-o să pot scrie acel roman. Cât timp am avut această funcție și cât am lucrat la scenă am putut să scriu teatru. Dar e altceva. Începusem să scriu un roman și atunci nu mai aveam nevoie de teatru. Știu că foarte multă lume m-a blamat, actorii s-au supărat pe mine și, în sfârșit, oamenii n-au reușit să înțeleagă. Plus că era un risc: eu începusem să scriu romanul, dar cine-mi garanta că o să-l și termin? Sau cine-mi garanta că va fi și publicat? Nimeni! A fost un risc foarte mare! Pe de altă parte, pe măsură ce-l scriam (și mai ales după ce l-am terminat de scris) am devenit conștientă că intru pe o altă ușă, alta decât cea a teatrului. Dar eu sunt o lacomă, nu vreau să abandonez teatrul! De curând, am scris un text care va fi montat la Teatrul Național din Tg Mureș. Lucrez cu soțul meu, care este regizor, Gabi Cadariu. O să lucrăm împreună la scenă acest text, ar fi trebuit să începem în octombrie, dar o să începem doar în decembrie pentru că rectificarea bugetară n-a oferit teatrului bugetul de care avea nevoie. E un text pentru scena mare, cu o distribuție de 25 de actori.
În același timp, nu m-am despărțit niciodată de partea care implică mai mult cuvântul în teatru; fac în fiecare an rezidența dramAcum cu cei de la REACTOR, conduc masteratul de scriere dramatică al Universității din Tg. Mureș și sunt legată de teatru în permanență. Unul din textele mele a avut acum premiera în Toscana, Italia, într-un teatru foarte mic; o monodramă, care se numește Tess și care le-a plăcut foarte mult italienilor. Deci am legături foarte multe cu teatrul în continuare, dar acum se pare că s-au inversat anumite lucruri, așa cum în anii ’90 voiam să scriu proză și ieșea numai teatru, așa e acum, dacă am vrut să scriu teatru s-a întâmplat să iasă proză. Până la urmă, sunt două tipuri de discursuri pe care le iubesc și care-mi sunt necesare amândouă. O vreme m-am simțit cumva anormală, până la urmă tu ce ești? Ești în teatru sau ești în literatură? Până la urmă, mi-am zis că sunt ceea ce sunt, între teatru și literatură și, până la urmă, care e problema? Asta este! 🙂
În tot jocul acesta de planuri poate interveni și frustrarea, pentru că sunt momente în care vrei să-ți iasă teatru, dar nu se întâmplă și invers, vrei roman, dar iese teatru. Sunt niște sentimente cu care scriitorul trebuie să învețe să coexiste. Tu cum ai învățat asta?
Eu n-am sentimente de frustrare. Ceea ce este important pentru mine în ambele tipuri de discursuri este jocul. Pentru mine este foarte important să mă joc. Și atunci când te joci, nu știi ce vei găsi. Dacă ești un jucător onest, și dacă pierzi și dacă câștigi cel mai important este că ai jucat. Mi-e rușine să spun asta, dar chiar n-am frustrări! Nu-mi imaginez că am pus coada la prune, nu mă supăr că nu sunt în manualele școlare, nu mi-am propus așa ceva niciodată. Singurul lucru pe care mi l-am propus, de fapt pe care mi l-am dorit a fost să am locul meu și spațiul meu unde să mă joc și să mă uit la lumea care trece pe acolo; să nu mă observe nimeni, dar eu să mă joc și să am jocul meu. Asta mi s-a împlinit și atunci de ce să am frustrări? 🙂
Ce-ai pierdut și ce-ai câștigat, ca scriitoare, de-a lungul anilor?
Am câștigat foarte multe! Poate că am renunțat la unele lucruri pe care oricum nu mi le-aș fi dorit. După cum vezi, eu sunt o persoană foarte asertivă și lumea crede despre mine că sunt extrem de ambițioasă și că aș putea face orice. Am făcut tot felul de proiecte, dar în principal n-am făcut decât ce-am vrut. Mi s-au propus tot felul de funcții de conducere și tot felul de locuri de muncă bine plătite și avantajoase pe care le-am refuzat; acestea sunt pierderi? Nu cred, pentru că, de fapt, nu mi le-am dorit! Când am plecat de la Teatrul Național, ca director artistic, aveam un salariu uriaș, am rămas cu 25% din cât aveam și lumea a spus că sunt nebună. Când mi-am dat demisia de la Radio Tg Mureș, în 1995 (din motive politice), lumea a spus că sunt nebună, că am doi copii și un bărbat care are salariu foarte mic (la vremea aceea era regizor debutant) și că nu mă gândesc la cei din jurul meu, că sunt inconștientă. Poate că e un act de nebunie, dar mi-a plăcut întotdeauna să-mi asum riscuri. Din punctul meu de vedere, acestea nu sunt pierderi, nu-mi pot imagina viața mea constrânsă de un statut social. Mă simt foarte bine așa! Pe de altă parte, recunosc, mi s-a spus din mai multe locuri, nu prezint garanții. Nu ești niciodată sigur că n-o să plec, dacă vreau să plec, o fac. Nu voi fi compliantă față de un anumit tip de sistem.
Acesta e un semn de libertate, de dorință de a conserva libertatea. Mi se pare fantastic!
Mi se pare cel mai prețios lucru pe care-l am, să mă pot privi dimineața în oglindă sau când apuc să ajung la ea; să mă pot uita la mine e cel mai prețios lucru!
Mă gândesc că cei dragi ție sunt foarte mulțumiți cu asta, pentru că atât timp cât ție îți este bine, atunci le va fi și lor. Pe de altă parte, aici e un semn de curaj asumat și de verticalitate, care vine întotdeauna la pachet cu libertatea. Din toată libertatea asta a ta se nasc lucruri frumoase. Acte culturale, proiectele de teatru, Fabulamundi Playwriting Europe și câte și mai câte. Din toate răzbate nevoia de mesaj, toate proiectele tale au ceva de spus lumii și umblă și la partea de educație, de schimbare de viziune și de optică.
Da, sigur, toate vorbesc și despre spiritualitate, de subtilitate de gândire, de nevoia de meditație.
Eu cred că asta faci și cu romanele pe care le scrii.
Eu cred că artistul nu poate să creeze decât dacă este liber și asta este o condiție esențială! Despre libertate se poate vorbi mult; sunt oameni care au făcut ani grei de închisoare și au rămas liberi; sunt tot felul de paradoxuri în viața noastră. Eu cred că nu poți crea, nu te poți juca, nu poți să te exprimi, să fii tu însăți decât dacă ești liber. Dar unde-ți găsești libertatea asta? Sunt niște prețuri pe care le plătești! Revenind la ce spuneai înainte, eu nu cred că sunt pierderi, sunt niște renunțări, e adevărat, dar sunt niște ispite. Niște chestii false. Da, într-adevăr, o să câștig 5000 pe lună, ce senzațional; devin un om foarte important pentru ceilalți și pe urmă îți dai seama că ești atât de apăsat de condiția ta, încât nu poți cheltui banii aceia, nu ești nici cu familia ta, n-ai nicio satisfacție. Și dacă n-ai nicio bucurie în ceea ce faci, atunci ce rost mai are?
Plus senzația aceea de om gonit tot timpul, om care trebuie să bifeze punct după punct…
Am avut-o! Am încercat-o, am fost 6 ani director de teatru, o funcție care m-a ajutat să fac foarte multe lucruri frumoase, dar m-a și erodat, m-a golit foarte mult. Eram în punctul în care mă pierdeam pe mine, deveneam un mecanism într-un alt mecanism. Pentru unii asta le dă siguranță, certitudinile sunt importante pentru ei. Dar pentru mine nu era deloc în regulă.
Ce ți-a adus pandemia în dar (dacă putem spune așa)?
Ceva bun și ceva rău! Ceva bun a fost (tuturor ne-a adus, chiar dacă unii nu vor să recunoască): te oprești și te uiți la ceea ce faci!
Da, dar pentru asta îți trebuie sinceritate!
E adevărat!
Mulți au pierdut pe drum această sinceritate!
Da, dar poate că au avut acum timp suficient ca să o regăsească! Acesta a fost lucrul bun! Și cel mai important! Pe de altă parte, de ce trebuie să se oprească toată lumea, ca să mă pot opri și eu? Eu pot să mă opresc chiar dacă lumea merge înainte. Cred că putem învăța acest lucru acum, când simți că vrei să te oprești, oprește-te și recuperează-te!
Lucrul rău a fost că am avut o foarte lungă perioadă (nu s-a terminat încă, dar acum e mult mai bine) în care m-am simțit inutilă! Ajunsesem să fac plimbări de câte trei ore cu câinele prin pădure, iar soțul meu mă întreba de ce o fac. Îi răspundeam: „Vreau și eu să se bucure cineva de ceva ce pot să fac pentru el!”. Am tot avut ore pe zoom, ateliere, dar nu pot să-ți spun cât de mare era sentimentul inutilității în fața acelui ecran! Vorbeam cu laptopul, iar eu sunt o persoană care vorbește foarte greu șezând! Plus faptul că n-am putut să repet, să lucrez decât pe zoom. Acum lucrurile s-au normalizat puțin, lucrăm și la universitate și în teatru, cu măști, dar lucrăm.
Următorul roman va fi o rescriere sau altceva?
Tot ce știu e că va fi la comandă!
Uau! Uite ceva la care nu m-am așteptat!
Editura Polirom, mai precis Adrian Botez, mi-a propus să scriu pentru seria de biografii romanțate. Am acceptat și voi scrie despre Marioara Voiculescu, o actriță senzațională despre care s-a vorbit foarte puțin, pentru că ea din 1947 n-a mai jucat. Ea a fost un om liber, așa cum ziceai tu înainte, un om cu coloană vertebrală, un om care n-a pactizat nici cu legionarii, nici cu comuniștii și din cauza asta, deși a murit în 1976, 30 de ani n-a jucat; nici când i-a bătut la ușă Zaharia Stancu n-a acceptat să joace. Vreau să scriu despre ea!
Mi s-a făcut pielea de găină, pentru că efectiv m-a surprins vestea aceasta atât de frumoasă!
Pe mine mă bucură, pentru că e un lucru atât de rar în România ca o editură să-ți comande o carte! Asta vezi numai prin filme!
Ideea asta de a scrie la comandă în România e văzută încă destul de prost. Dar, de fapt e vorba de încredere, editura are încredere în tine, ca om, ca scriitor, ca om de cultură și atunci tu n-ai altceva de făcut decât să-i confirmi așteptările.
Dacă simți că te interesează, dacă te cheamă proiectul, sigur. Am în continuare instinctul de a scrie teatru, dar să vedem ce iese!
