Crezul lui Andrei Șerban: niciodată singur!

E imposibil de prins în câteva cuvinte Andrei Șerban. Și, totuși, primul cuvânt care-mi vine în minte când mă gândesc la el este tăios, tăios de limpede este gândul lui. Nu știu cum face, dar cuvintele lui taie aerul, despică apele și limpezesc mințile tulburate. Andrei Șerban nu e nici rebel, dar nici conformist, e un căutător etern de sens. Ce face el pe scenă nu e nici pe departe ușor de încadrat, proiectele lui nu țin de „normă” sau canon, ci provoacă, forțează mereu spectatorul să iasă din zona de confort, să exploreze și să-și caute propriile răspunsuri. Spectacolele lui de operă sau cele de teatru de pe marile scene ale lumii nu sunt prinse în scheme statice și rame bine delimitate, ci sunt expresia unui mod de a fi și de a gândi. Indiferența îi este străină lui Andrei Șerban, el nu știe să lucreze cu resemnarea, dar remarcabil este nivelul de înțelegere al celorlalți. Mă feresc să spun toleranță, pentru că astăzi toleranța a ajuns să fie un cuvânt cu atât de multe conotații negative, încât mi-e foarte greu să-l folosesc. Lupta contrariilor, lupta dintre înțelegere și simțire, dintre minte și emoție, dintre suflet și rațiune, s-a transformat în timp în cale de cunoaștere. Excelent cunoscător al naturii umane, Andrei Șerban a învățat de la maeștri – actori, regizori, scenografi, scriitori, artiști plastici, gânditori, filosofi etc. – că aproape niciodată în viață logosul și erosul nu pot fi despărțite. Cum ne folosim de cele două daruri și ce sens le dăm, ei da, aici intrăm într-o altă poveste, despre care ar trebui să scriem separat.

Înainte de a vorbi despre fragmentele care alcătuiesc Niciodată singur, mai vreau să spun ceva: pe la debutul pandemiei, luam un interviu față-în-față pe o bancă în Cișmigiu (pe atunci nu știam că va fi ultimul pentru mai bine de un an!). În timp ce stăteam de vorbă, a trecut prin fața mea Andrei Șerban, care era evident acaparat de proiectul la care lucra pe atunci. M-a surprins dedublarea, pasul sprinten și elastic și mintea prinsă în tot felul de proiecții, era un contrast izbitor între fizic și mental – fizicul se relaxa, se bucura de viață, de aerul și soarele primăvăratic, în schimb mintea lucra intens. Și cu toate acestea, ajungea până la mine o undă de liniște, de împăcare, ceva ce ține de așezare în matcă a lucrurilor. O să iau cu mine imaginea aceea și o să mă gândesc la ea în momentele când voi simți că mă copleșește micimea oamenilor.

Revenind la Niciodată singur. Fragmente dintr-o galerie de portrete, carte apărută recent la Editura Polirom, încep prin a spune că e o bucurie să te reîntâlnești cu scriitorul Andrei Șerban. O bucurie rarisimă, căci scrie la fel cum gândește; alert, tăios, nu lasă loc de prea multe interpretări, subtil când dorește să lase anumite întâmplări în umbră, versatil când caută să prindă în câteva cuvinte prieteni și oameni cu care a lucrat ani și ani, impresionant de exact când din câteva tușe prinde personalități complexe în rame definitorii. În vechea colecție Yorick a editurii Nemira (știu de ce spun vechea) se regăsesc multe dintre cărțile despre care face vorbire Andrei Șerban în Niciodată singur, de la Spațiul gol de Peter Brook și până la Casa în flăcări de Eugenio Barba sau Teatru și ritual de Jerzy Grotowski. Tot în aceiași colecție au apărut cărți despre teatrul nō, dar și cartea despre Academia Itinerantă Andrei Șerban, Cartea Atelierelor, în fapt o colecție de mărturii ale celor care au lucrat cu Andrei Șerban la revenirea acestuia în țară după 1990. Ca să înțelegi cel mai bine portretele adunate între copertele volumului Niciodată singur trebuie să știi câte ceva despre cine este Andrei Șerban, ori despre munca lui, să-i fi văzut măcar două-trei spectacole sau să-i fi citit interviurile date de-a lungul timpului și, deloc întâmplător, trebuie să fi citit măcar una din cărțile pomenite mai sus. Înainte de a-mi argumenta afirmația, mai spun doar atât: poți citi cartea și dacă n-ai auzit în viața ta de Andrei Șerban sau nu ești un fidel al Thaliei, dar atunci vei avea în fața ochilor doar o galerie de portrete, pe care le vei analiza din punct de vedere literar și cam atât; da, Andrei Șerban scrie savuros, cu ritm și sens, dar ar fi păcat să se piardă esența, ceea ce se ascunde dincolo de cuvinte.

Fragmentele din Niciodată singur se compun într-un fel de mărturie „în formă continuantă”, cu alte cuvinte într-un fel de declarație ale martorului direct, ale celui care a fost acolo, atunci. Mărturii subiective, trecute prin filtrul judecății personale, dar cu atât mai importante. Portrete echilibrate, dar lipsite de echidistanță, care dau notă asupra profesionistului desăvârșit care este A. Șerban. După ce citești cartea înțelegi și mai bine cum își construiește spectacolele regizorul A.Ș., cât de mult contează pentru el momentul, trăsătura trecută cu vederea de toți ceilalți, nota distinctă care doar lui îi spune ceva. Șerban n-are nevoie decât de confirmările lui, dar pe acestea le obține în urma unor dialoguri lungi, continue cu ceilalți, cu prietenii și mentorii lui, care-l însoțesc de zeci de ani. E admirabilă statornicia și fidelitatea de care dă dovadă acest mare caracter. Rarisime calități la oamenii timpului prezent, când suntem învățați să rupem definitiv rădăcinile și să ne dezicem de ceea ce suntem, în numele unor cauze care nu ne aparțin. Triada Penciulescu – Ciulei – Pintilie este prezentă în mai toate părțile volumului, o triadă care mi-a adus aminte de o alta celebră, Serge Moscovici – Paul Celan – Isac Chiva. Citind portretele pe care le face A. Șerban celor trei înțelegi cât de importantă este pentru el prietenia, nu doar cea artistică, ci și cea umană; el are nevoie de oameni cu care să împărtășească neliniști. Pentru Andrei Șerban există viață personală și viață artistică, dar are grijă ca lumina să cadă exclusiv pe ultima. Lasă să răzbată până la cititor detalii cu privire la viețile personale ale celor despre care face vorbire, dar numai în măsura în care acestea devin active, importante pentru felul cum și-au construit carierele profesionale. Indubitabil, artiștii de succes sunt și mare caractere; nonconformiști, atinși de aripa nebuniei, dar oameni generoși în fond, căci altfel cum să explici succesul la public? Admirabil cum face lumină regizorul-scriitor asupra surselor acestui succes, asupra felului cum fiecare dintre artiștii din galerie creează fiecare moment artistic la care participă. Fie că vorbim de rațiune, fie că e vorba de emoție pură, de intuiție sau de cerebralitate, cu toții capătă aura de umanitate de care era nevoie pentru o mai bună înțelegere.

Două sunt aspectele care asigură continuitate volumului. Felul cum se raportează Andrei Șerban la memorie și la singurătate. Sunt două instrumente vitale pentru un artist, pentru un regizor de talia lui. Thalia supraviețuiește (ca artă) veacurilor în condițiile în care o reprezentație a unui spectacol nu seamănă cu alta, spectacolele sunt atinse de aripa efemerității, nu intră în memoria generațiilor următoare decât prin intermediul martorilor direcți. Spre deosebire de picturi sau sculpturi, care se conservă foarte bine în timp, spectacolul e perisabil încă de la premieră, este supus presiunii timpului încă dinainte de a ieși la rampă. Cu toate acestea, el supraviețuiește, tocmai pentru că schimbă ceva în spectatori; ei bine, despre această schimbare vorbește A. Șerban în toate locurile din carte, direct sau indirect. Despre cum ne schimbăm unii pe ceilalți participând la un act de creație care ne diferențiază categoric de orice altă viețuitoare. Al doilea aspect derivă din felul cum interpretează A.Ș. singurătatea. Da, el nu este un om al singurătății, el este un om care cultivă prietenia, are nevoie de prieteni ca de aer (prietenia dintre el și George Banu care s-a cimentat în ani și ani, chiar dacă Banu a rămas european prin definiție, iar Șerban american prin firele invizibile care l-au legat definitiv de La MaMa), iar această prietenie îl poartă pe unde nici cu gândul nu ajungi. Dar dincolo de toate acestea, ghicești nevoia artistului de a fi singur atunci când el creează, atunci când mintea lui construiește scenă cu scenă spectacole. Dar singurătatea aceasta e împărtășită, locuită, dacă vreți, de cei care vor da viață spectacolului. Mintea lui e locuită de oameni, întregi, vii, cu calități și defecte, oameni pe care îi distribuie în diferite roluri – mă refer aici inclusiv la scenografi, muzicieni, oameni din echipele tehnice – cu care împarte singurătatea creației. E un semn de mare, mare generozitate și mi-am dat seama de acest lucru când am citit ce-a scris despre Gellu Naum (și Lygia); felul cum încheie portretul te cutremură pe dinăuntru, fără nicio îndoială!

Ultima parte a volumului este dedicată celor recent trecuți în lumea umbrelor; poate pentru că plecările lor sunt prea recente (Ducu Darie sau Pino Caramitru) sau prea greu de acceptat (chiar dacă au trecut ani de la despărțirea de ei), portretele acestea sunt într-o cheie subiectivă și, în același timp, afectuoasă. Aici, în aceste rânduri se ascunde cel mai bine pesimismul pe care A. Șerban se străduiește să-l țină sub control, căci nu toate transformările prin care trece lumea de ceva ani încoace îi sunt pe plac, nu tot ceea ce se întâmplă în spațiul social este de bun augur pentru lumea artistică. Dincolo de această undă de tristețe, m-am bucurat să-l regăsesc pe Ștefan Iordache așa cum îl știam, pe Dinică la fel de „personaj” pe cum îl știam, pe George Constantin și ochii lui atât de speciali și pe toți ceilalți, așa cum îi știam, brilianți.

O carte-mărturie, care ne adună pe toți în același loc, acolo unde dictează iubirea de oameni, înainte de orice. Niciodată singur. Fragmente dintr-o galerie de portrete de Andrei Șerban este o carte cu care să începeți să-l cunoașteți pe omul Andrei Șerban; dacă n-ați reușit să ajungeți la el, acum e momentul.

Niciodată singur. Fragmente dintr-o galerie de portrete de Andrei Șerban

Cuvânt înainte de Toma Pavel