O întoarcere la „obsedantul deceniu” și nu numai

Eugen Uricaru continuă, într-un fel, ceea ce a început cu „Grădina Paradisului” (Iași, Polirom, 2020), „arta poetică, romanescă” raportându-se iarăși la scrieri sacre (sugerând, poate, că totul se poate repeta), dar și la istorii (relațiile dintre istorii și beletristică sunt mereu delicate, dacă ne gândim și numai la ceea ce a spus cândva Napoleon Bonaparte: „Istoria este o suită de minciuni asupra cărora s-a căzut de acord.”), preocuparea pentru „istoria în viziune alternativă” fiind de bază, unele personalități istorice fiind asumate cu nume și prenume, altele, precum Lucrețiu Pătrășcanu, numai cu… prenume, Pătrășcanu devenind Pașcanu! Aceasta pentru a sublinia, totuși, că literatura este literatură, iar istoria… o știință! Pașcanu este, totuși, personaj secundar, ca și Tata Ghiță (Gheorghe Gheorghiu-Dej), personajul principal fiind un membru al familiei Condurat, din multe puncte de vedere cartea fiind și o saga de familie, o familie de aviatori, puțini știind că astfel de „dinastii” au avut de suferit după cel de-al doilea război mondial, fiind printre cei încarcerați în temnițele regimului comunist. Explicația este simplă, fiind oarecum încadrați, prin bombardamentele ori alte tipuri de misiuni îndeplinite, la categoria criminalilor de război.

Personajul principal este Costi Condurat, a cărui evoluție este urmărită din clasa a IV-a până în anii studenției la geologie, când va fi obligat, la un moment dat, să renunțe la studii.

Dar se poate spune că și alte personaje sunt la fel de importante în construcția romanului-frescă (componenta de bildungsroman are și ea importanța sa, deși una dintre sugestii este că „formarea” este mai degrabă… de-formare!), precum „probabil ultimul prizonier de război român”, unchiul Antonie Șerban (care se întoarce în România după 16 ani de stat la porțile Siberiei, povestea supraviețuirii sale fiind unul dintre pilonii construcției), iubita studentului Costi Știe-Tot, Fani, fata adoptată de către unul dintre capii Securității (o secție specială), Tănase Atanase, și el exemplar (povestea de iubire te trimite cu gândul la exemple din romanele lui Marin Preda, Titus Popovici, mai recentul Dragomir Costineanu), profesoara de istorie de la liceu, pre numele ei Elena Suha, cu care Costi va avea primele aventuri amoroase ( personaj decupat parcă din Kundera, cu tarele specifice epocii, tânără femeie rod al noilor educații, cu cenzura în floare!), cu conte alb, un profesor de istorie „născut în U.R.S.S”, Iraclie Oleinic sau Dumitru Puiu, un aromân deținut la Aiud, amintind de importanți intelectuali români care au supraviețuit (sau nu) terorii…

Scriitorul compară obsedantul deceniu (deși „relatarea” cuprinde și anii 1960-1965!) cu o… pustie, pustiire. Spune Mario Gavrilaș, un alt personaj destul de important prin firele pe care le întinde ori le „trage”, (și) într-un fel de autodenunț (către Oleinic):

„Dom profesor, dacă te uiți la un iaz, vezi cumva peștii dinăuntru? Nu-i vezi, dar ei există, sunt vii și înoată! Așa suntem noi acum, apa de deasupra e cum trebuie să fie, ori liniștită, oglindă, ori încrețită de vânt sau cu valuri. Iar noi trăim în adânc și ne vedem de viața noastră. Noi, cei din adânc, noi suntem poporul. Cei care ies la vedere, care umblă după momeli atrăgătoare și trecătoare, sfârșesc în tigaie. La Sighet, la Aiud, la Gherla, la Jilava, mă-nțelegeți. Noi, cei care suntem poporul, trebuie să ne ducem viața, pentru că noi așa ne facem datoria. Eu cred că trebuie să ne ajutăm între noi, să trecem peste cumpăna asta, să traversăm împreună deșertul ăsta! Nimic nu va mai fi ca înainte în afară de noi, poporul! Am pierdut războiul, o să mai pierdem și alte războaie care vor veni, dar și să știi să pierzi e important! Nu poți pierde un război dacă nu exiști!” (pp.267-268)

Antonie Șerban, profesor de matematici, ar fi gândit sau ar fi spus (și este menționat în carte, p.172) că „nu e important să câștigi războiul, ci să-i supraviețuiești.”

Adică să ieși cumva din pustie!

Desigur, în pustie sunt tot felul de uneltiri, comploturi, cartea este și despre „aroganța puterii” (hybris, p.291), despre Frică, oroare și… teroare (de neuitat „oamenii vii care miros a mort fără a fi mort”, p.327, un leitmotiv), despre tragedia Neamului:

„Se părea că românii ar fi avut de ales, ori mergeau către catastrofă împreună cu Hitler, ori îi trădau pe germani și se alăturau unui dușman care niciodată nu și-a ascuns intențiile rele față de ei. Aveau de ales între două nenorociri. Doar că nenorocirea pe care o aduceau bolșevicii nu era foarte limpede, era așa și așa. Mergeți cu noi? Atunci stați în linia întâi. Mulți vor muri, dar nu vor muri toți românii. Nu mergeți cu noi? Atunci sigur nu mai aveți scăpare, ori veți muri cu toții, ori cei care vor scăpa cu viață or să-și blesteme zilele rămase pentru că sunt români.

Dumitru Puiu considera tot ce s-a întâmplat o tragedie. Adică evenimentele nu puteau fi evitate.” (p.393)

Teribile (falsele) pagini profetice de la paginile 419, 425-427, unde, din perspectiva anilor 50-60 ni se prezintă figura lui Ceaușescu și execuția sa din Sfânta Zi a Crăciunului, Eugen Uricaru considerând că un fir roșu leagă toate evenimentele, ducând spre o înfrângere cutremurătoare, „definitivă”:

„Cel așezat în scaunul lui Dej s-a dovedit a fi mai înșelător decât ceața, mai greu de îngrădit decât fumul. În câțiva ani a scăpat de ei și apoi s-a apucat să scrie cărțile de care avea nevoie. Sau i-a pus pe alții să o facă. A crezut că știe totul fără să citească nimic. Cărțile pe care ar fi trebuit să le citească aveau paginile goale. Altfel nu se explică faptul că că într-o singură noapte de Crăciun, după 25 de ani, milioane de oameni au devenit amnezici în diferite grade. Apoi, cei care au uitat chiar totul i-au acuzat pe ceilalți că încă mai țin minte trecutul. Că au rămas în trecut. Că sunt chiar trecutul. Asta li se întâmplă tuturor învinșilor. Doar că o parte, cu slabă ținere de minte ori de caracter, se consideră a fi învingători. În cel mai rău caz, măcar de partea învingătorilor. Ceilalți, cu probleme de sinceritate, devin inamici. În acele momente de confruntare, un popor este înfrânt definitiv.” (p.427)

Una dintre cele lucide analize… literar-sociologice ale „neamului” de după 1989!

Cărțile cu paginile albe, reale sau nu, sunt una dintre cele mai puternice metafore ale romanului, de întâlnit în vreo două-trei paragrafe.

Bref, un roman tulburător, nu pentru că nu ar limpezi, ba chiar limpezește… apele, dar invocă, hamletian, alte și alte duhuri. Și de pe partea neștiută, nevăzută a Lunii!!

Ieșirea din pustie de Eugen Uricaru