Interviul, specie a genului epic? – „Ultimul interviu” de Eshkol Nevo

Am citit Ultimul interviu lent, foarte lent, ca și cum aș fi fost cuprinsă de o lentoare greu de analizat, dar de care nici că voiam să scap. Ultimul interviu nu e nici roman, nici interviu (clasic), cu atât mai puțin proză scurtă. Dar, ciudat, e puțin din fiecare, un amestec în doze foarte atent combinate de Eshkol Nevo.

Un manifest împotriva depresiei și a blazării, un manifest al scriitorului profesionist care știe foarte bine ce înseamnă să fii profesionist; scrisul în sine nu ocupă atât de mult timp, cât partea de promovare. Pentru un scriitor asumat, care trăiește (sau nu) din scris, recunoașterea statutului ține de receptarea criticii de specialitate, dar și de relația cu publicul. O relație directă, nemediată care în lumea civilizată înseamnă turnee de lansări de carte, lecturi publice, dezbateri, întâlniri cu publicul în biblioteci sau alte locuri. Acestor evenimente li se adaugă interviurile, schimburile de scrisori cu jurnaliști (publicate, evident, cu acordul ambelor părți), administrarea conturilor de pe diverse rețele sociale (de cele mai multe ori aici intervine un „specialist”, numit pompos „creator de conținut”, dar despre asta vorbim altădată) și a site-ului sau blogului personal. Dacă este să cuantificăm în timpi reali toată această activitate de promovare a celei mai recente cărți, ne dăm seama că scriitorul cu greu își mai găsește timp să scrie. De aceea, în ultimii 20 sau 30 de ani asistăm la cel puțin două fenomene: primul este dat de scriitorii care-și angajează agent și o întreagă echipă care să se ocupe de toată această muncă de promovare, lui rămânându-i în sarcină doar întâlnirile directe cu publicul, dar și acestea foarte bine planificate, astfel încât să nu consume foarte mult din timpul dedicat scrisului ca atare; al doilea fenomen este dat de scriitorii foarte vizibili, activi pe diverse rețele sociale, activiști care se asociază diverselor cauze și se transformă treptat în militanți, ceea ce se reflectă și în calitatea scrierilor, dar și în ritmul cu care apar aceștia. De multe ori, cei din a doua categorie își reeditează cărțile sub diverse forme, până când publicul ajunge la saturație. Evident, mai există și alte fenomene, dar despre ele discutăm cu alt prilej.

Nevo este un scriitor profesionist, din toate punctele de vedere. La ora actuală are cea mai mare școală privată de scriere creativă din Israel și nu doar că trăiește din asta, dar a devenit și mentorul unei întregi generații de scriitori tineri. Știe foarte bine ce înseamnă să-ți promovezi o carte și, mai ales, cât de greu este să-ți păstrezi picioarele pe pământ, astfel încât să poți scrie în continuare, să poți să creezi lucruri noi. Are cărțile traduse în mai multe limbi, ceea ce înseamnă că de-a lungul anilor a avut mai multe turnee internaționale de promovare. Nimic din toată această risipă (aparentă) nu se vede la nivelul cărților. Din 2001, anul debutului și până în prezent a scos opt romane (dacă țin bine minte), din care trei sunt deja traduse în limba română. Dacă ne referim strict la cele trei, pe cât de bune sunt toate, pe atât de diferite din punct de vedere stilistic.

Trei etaje, Simetria dorințelor și Ultimul interviu (le-am așezat în ordinea traducerilor lor în limba română) sunt toate apărute la Humanitas Fiction și completează o colecție cu un profil unic în România, mă refer la Raftul Denisei. N-o să fac aici o ierarhie personală a celor trei cărți, dar îmi rezerv dreptul de a spune că Ultimul interviu este peste celelalte două, din toate punctele de vedere. E o opinie personală, evident, dar am și argumente în favoarea mea. Cele două interviuri realizate cu ar fi trebuit să fie trei, dar e bine că au rămas doar două (deocamdată). Când mi s-a propus să realizez și al treilea interviu, n-aveam cartea citită și nici nu eram într-o dispoziție foarte bună. Am zis da cu jumătate de gură și norocul meu a fost că Nevo n-a mai ajuns în România (în realitate îl bănuiesc de o absență asumată, dar, iarăși, e doar impresia mea). După ce am citit cartea, cum spuneam, foarte lent și cu un amestec de uimire, stupoare și regret că se va termina orice aș face, mi-am zis bine că n-a fost să fie cel de-al treilea interviu. Sunt sigură că întâlnirea cu el ar fi fost o lungă tăcere! Atât, o lungă tăcere în doi, sau împărțită la doi, cum vă place să credeți.

De multe ori în timpul lecturii mi-a fugit gândul la Amos Oz și Din ce este făcut un măr? Convorbiri cu Shira Hadad (am scris despre carte aici). Pe cât de diferite sunt cele două volume, pe atât de multe au în comun. Niciunul nu te lasă indiferent, ambele îți provoacă interogații și reflecții foarte personale, care te obligă să pui în legătură experiențele personale cu lecturi foarte diverse. Nici Oz și nici Nevo nu fixează limitele interviului (chiar dacă unul a fost real, iar celălalt doar imaginat) de propriile lor universuri de creație; nu sunt atât de egocentrici, încât să se raporteze doar la ceea ce au scris, sau doar la propriile lor așteptări. În schimb regăsim în ambele volume declarații (foarte) personale, chiar dacă la Nevo sunt atent camuflate în spatele unor proze de mici dimensiuni. În Ultimul interviu prima întrebare este „Ați știut întotdeauna că veți deveni scriitor?”, iar ultima este „Mai este ceva ce vreți să adăugați?”, penultima întrebare fiind „Cum știți că ați ajuns la sfârșitul cărții?”. Recunoașteți că ați citit multe interviuri cu astfel de întrebări, aproape că nu le poți evita. Pe cât de clișeistic sună interogațiile, pe atât de diferite sunt însă răspunsurile. Ori aici, în aceste întrebări „clasice” la care Nevo s-a văzut nevoit să răspundă de-a lungul timpului iar și iar, neștiind ce răspuns să mai inventeze, se ascunde protestul lui. Eu așa am receptat Ultimul interviu, ca un protest față de o industrie a cărții incapabilă să facă față progresului tehnologiei fără să se pună în slujba acesteia. Un intervievator bun (foarte bun) caută să nu se repete, dar nici să repete întrebările clasicizate. Dar cum faci asta într-un secol al vitezei, când avalanșa de informații ne îngroapă într-un munte de mediocritate și ne obligă să apelăm la scurtături și rețete foarte cunoscute? Ei bine, Nevo ne arată cum! Ne demonstrează că se poate: făcând literatură.

Fiecare răspuns la întrebările cuprinse în Ultimul interviu este o proză scurtă distinctă. Un amestec uluitor de bine dozat de reflecție personală, realități trăite și situații imaginare/imaginate se află în fiecare răspuns în parte. Unele sunt mai scurte, altele se întind pe câteva pagini. Din unele răzbat tristețea, resemnarea, regretul, din altele curajul de a fi ceea ce ești, asumarea unei identități pe care ți-ai construit-o singur. Să nu uităm că Nevo este absolvent de psihologie, ori în Ultimul interviu asta se vede foarte bine, căci printre rânduri găsim și protestul lui față de dependența unora față de terapeuți, apelul la aceștia pentru fleacuri și la cea mai mică tristețe, confundată cu depresia (ceea ce nici pe departe nu este cazul). De aceea, cartea n-am citit-o repede, pentru că am vrut să mă bucur de fiecare proză în parte, de fiecare răspuns. Este drept, la unele întrebări am zâmbit și m-am grăbit să văd dacă nu cumva am făcut greșeala să-i adresez și eu aceleași întrebări; am recunoscut, printre rânduri, răspunsurile date de Nevo de-a lungul timpului, puse cap la cap într-un mod inedit și convertite în ficțiune de sine-stătătoare. Este uimitor să vezi cum un scriitor se poate reinventa pe sine dând cititorului o altă versiune a sa, total diferită de celelalte. Aici este și marele merit al lui Nevo: că nu uită nicio clipă să facă literatură, să construiască universuri paralele, să țină captiv cititorul într-o dimensiune care n-are nicio legătură cu realitatea, cu concretul. Pledoaria lui pentru ficțiune, pentru literatură de bună calitate ține loc de orice manifest, căci Nevo este genul de om care construiește, nu dă replici. Fiindcă am pomenit de studiile lui puțin mai sus, poate nu știați, dar un psiholog foarte bun este cel care pune doar întrebările, răspunsurile îi aparțin clientului. Exact așa face și el în Ultimul interviu, numai că nu știi niciodată care voce e a lui, cea a celui care pune întrebările, sau cea a celui care răspunde. Acest aspect s-ar putea să-i încurce pe unii, ba chiar să-i deranjeze, dar pe mine m-a provocat să merg mai departe, căci puzzle-ul nu era nicidecum complet dacă m-aș fi oprit din lectură.

Nu știu când și dacă mă voi mai întâlni cu Eshkol Nevo față-în-față. După ce i-am citit Ultimul interviu înclin să cred că da, ne vom mai întâlni. De asemenea, nu știu când îi voi citi următoarea carte, știu sigur că-l voi mai citi. Sunt câteva răspunsuri în carte pentru care îi mulțumesc profund, așa cum pentru altele îi mulțumesc că m-a făcut să râd în hohote. Sunt pagini întregi pe marginea cărora am notițe de tot felul, nu mă judecați pentru că am făcut acest lucru, dar altfel riscam să pierd savoarea unui dialog continuat ad-hoc. Nu în ultimul rând, rămân la ideea că un interviu bun sau foarte bun se construiește din tăceri. Dvs când ați tăcut ultima oară în fața cuiva?

Ultimul interviu de Eshkol Nevo