Cum să nu te lași dominat de adicții – Pictorița și hoțul / The Painter and the Thief (Norway, 2020)

Deși a apărut în 2020, documentarul lui Benjamin Ree a intrat deja în circuitul festivalier, ba chiar a câștigat un premiul la celebrul Sundance Film Festival. În 2015, două tablouri de mari dimensiuni sunt furate din Galeria Nobel din Oslo. Barbora Kysilkova, pictorița cehă mutată recent în Norvegia, găsește în furtul în sine sursă de inspirație pentru viitorul/viitoarele ei proiecte. Reușește să dea de urma unuia dintre cei doi hoți, Karl-Bertil Nordland, cu care se împrietenește, dar prietenia are un fundament cel puțin ciudat: adicția ei pentru tot ce e violent, sumbru, antisocial.

Un documentar foarte bine realizat, orientat în jurul relației dintre cei doi, o relație cel puțin ciudată, dacă nu și nocivă pentru Barbora. Fiecare își povestește versiunea, iar cele două se întâlnesc în foarte puține puncte, dar ascultându-i pe cei doi și pe iubitul ei înțelegi că realitatea e complexă și că aparențele sunt mai mult decât înșelătoare. Niciunul dintrei cei doi n-au un trecut luminos; ea ajunge în Norvegia după ce ieșise dintr-o relație încărcată de violențe și abuzuri (subiectul multora dintre tablourile ei, convertirea propriei suferințe în artă salvând-o); el este un hoț cu state vechi, consumator de droguri, închis de mai multe ori pentru diferite infracțiuni. Copil provenit dintr-o familie destrămată pe când el avea în jur de 8 ani, rămas să locuiască cu tatăl, ceilalți doi frați plecând cu mama (pe niciunul dintre ei nu i-a mai revăzut ulterior niciodată).

Din schimburile de informații dintre cei este evident interesul pentru tenebros, pentru partea întunecată al Barborei, Karl-Bertil chiar povestește că ei nu i-a povestit nimic despre școala de tâmplărie, despre voluntariat, despre ceea ce știe el să facă, de fapt. Ea se hrănește din slăbiciunile lui, până la punctul în care totul pare că se duce pe apa sâmbetei – accidentul lui și datoriile ei acumulate în ritm amețitor -, moment în care începe renașterea lui. E un soi de echilibru, balans asemănător, dacă vreți, cu efectul de butterfly: fiecare gest minor, aparent fără nicio semnificație, va sta la baza unei cotituri în viață într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat.

Dincolo de intenția evidentă a regizorului de a pune în evidență ambivalența și complexitatea unei stări de fapt – nu se ajunge la o situație fără ieșire întâmplător – The Painter and the Thief este și un excelent material de studiu antropologic pentru cei interesați de felul cum evoluează o societate, fie ea și nordică (deci, oarecum atipică pentru restul Europei/lumii). Ei nu-i place deloc feminismul de tip scandinav (amănunt strecurat în trecere în narațiune); de urmărit relația dintre infractor și instituțiile statului, dar și dintre acesta și comunitate (prilej să-mi aduc aminte că pentru norvegieni un om în stradă înseamnă un eșec al comunității, ceea ce înseamnă că ei au obligația să-l scoată de acolo, să-l recupereze și să-l salveze de la autodistrugere). Traficul și consumul de droguri sunt stări de fapt, fenomene ce se cer combătute, căci prevenția nu mai este eficientă; relațiile parteneriale sunt deschise (de remarcat felul cum se gestionează banii într-o relație, iubitul nefiind dispus să-i alimenteze himerele și visurile decât până la un anumit punct) și alimentate de un soi de toleranță greu de înțeles de cei mai conservatori și/sau atașați unui sistem de valori clasic. Terapia de cuplu pare că nu funcționează, după cum nici relația dintre pictoriță și hoț nu este foarte ușor de încadrat: este o relație de prietenie sau o relație atipică, ieșită din tiparul social clasic?

Dintr-un alt unghi de vedere, documentarul norvegian este important de vizionat și pentru că, dincolo de succesiunea de fapte și evenimente personale, se simte, se vede disoluția unei societăți. Nimic despre partea spirituală, niciun semn de credință; pur și simplu nu există niciun reper cu privire la credințele personale, la seturile de valori după care se ghidează cei doi și lumea din jurul lor, totul pare prins într-un cadru societal inflexibil – rutinile cotidiene cuprind traseele muncă-casă-atelier-spital-pădure. Menținerea atenției exclusiv pe un prezent deprimant și lipsa unui orizont te face să te întrebi până unde va merge Barbora și când va pierde definitiv lupta Karl-Bertil. Finalul, ultima parte a documentarului dă soluția și schimbă total perspectiva, de aceea introduc documentarul la categoria „foarte, foarte bun”.

Barbora spune la un moment dat: „Mereu există o cale de a ajunge undeva!”. Dincolo de obsesia ei pentru tenebros, suferința celuilalt ca sursă de artă, obsesia pentru răni și dezintegrare fizică urmărită pas cu pas, încercarea de a reface un parcus distructiv fără să se gândească la consecințele de ordin moral, afli că totul este doar de dragul esteticului! Din această perspectivă, da, poți să judeci și să încadrezi șirul de evenimente și fapte la „sociale/antisociale”. Dar regizorul obligă spectactorul să treacă dincolo de această graniță, să scape de judecata superficială și grăbită și să înțeleagă că ea este salvatoarea lui! De ce? Pentru că obsesia ei s-a transformat în cea mai bună terapie de reabilitare și recuperare. Cu alte cuvinte, nu intenția contează, ci urmările! Revelațiile de final sunt multe și vor diferi de la spectactor la spectactor. Sunt sigură că fiecare va găsi alt detaliu ca fiind semnificativ, dar toate se vor regăsi în expoziția de final, acolo unde unul dintre tablouri este colaj din pânzele mai vechi, fragmente din trecutul ei. Un nou început? Cine știe?