Nuvelele lui Sorin Titel – „Noaptea inocenților” de Sorin Titel

Are dreptate Marius Chivu să pledeze pentru proza scurtă. Dacă e scrisă bine, după toate canoanele genului reușește să cucerească și pe cel mai circumspect dintre cititori. Nuvelele din Noaptea inocenților n-au cum să te lase indiferent, sunt doze de literatură care, consumate ritualic, dau adicție. Am citit pe îndelete cartea, deși îmi propusesem să o termin în câteva ore nu s-a întâmplat așa. Narațiuni distincte, voce auctorială unică, introspecții profunde și deloc comode, surse de imaginar fantastic, convertirea banalității cotidiene în ramă pentru înlănțuiri de fapte ce par să confirme efectul de butterfly.

„La un colț de stradă chiar s-a oprit, oferindu-și un mic răgaz și, lăsând rucsacul să-i alunece, și-a scos de acolo un termos minuscul în care se află puțină cafea caldă pe care o bea fără să se grăbească, cu sorbituri egale și regulate. Ridicase privirea spre singura fereastră luminată din fața lui, din clădirea aceea urâtă cu pereții scorojiți, lumină care până la urmă s-a stins și ea, clădirea dând iluzia că se lasă cuprinsă definitiv de somn și întuneric. Ca tocmai atunci din interiorul clădirii să izbucnească strigătul, să se dezlănțuie pe neașteptate un strigăt de care cu greu puteai să-ți dai seama dacă exprimă spaimă, bucurie sau durere. Un bărbat prin urmare, un tânăr, stând acolo în dreptul ușii deschise, cu lumina străzii în spatele lui, ascultând cum se sting cele din urmă ecouri ale strigătului.” (Strigătul (I), p. 27)

Disoluții de cadre scoase parcă din filmele noir, gânduri puse pe portativuri atât de personale, încât până și aerul își schimbă vibrația cu fiecare notă trimisă către cititor. Monologul acesta continuu, obsedand de intim devine un dialog în care tăcerile au întâietate, devin surse de fascinație fecundă. Te trezești prins pe neașteptate în vârtejul de detalii, amănunte derutant de nesemnificative, amestecate de-a valma cu autocorecții și ironii pierdute printre rânduri. Ciudat este felul cum te trezești acolo, în miezul acțiunii, deși nu-i aparții deloc, nici că vrei să pleci. Și mai ciudat este faptul că acolo e o altă lume, cu totul diferită de cea din care faci parte, o lumă îndepărtată și din alt secol. Dar cu toate acestea, vie! Nici urmă de praf! Strigătul (în două părți) și Moartea lui Iacob (de asemenea, în două părți) sunt bijuterii livrești, pur și simplu perfecțiuni atent șlefuite, în care niciun un cuvânt nu e aruncat la întâmplare în spațiul dintre cititor și scriitor. Vara în care am cântat în cor e dovada supremă că autoironia devine armă imbatabilă, cu condiția să nu te lăcomești; este acolo, dincolo de ușoara autopersiflare, o înțelepciune dublată de bunătate. Privind în trecut, fără mânia binecunoscută, dar cu înțelegerea dată de înțelepciunea prezentului, cine nu-și dorește așa ceva?

«Fata nu coborâse de pe soclu și el îi îmbrățișase genunchii, și cum stăteau așa goi, cu trupurile lor de aur strălucind în soare, formau un grup statuar de toată frumusețea. Cei trei domni cu umbreluțele lor roșii îi văzură și hotărâră să-i așeze împreună la intrarea unui stadion imens, unde să poată fi admirați de toată lumea iubitoare de artă. La sfârșitul orelor de serviciu ei coborau de pe soclurile lor și plecau să cineze împreună, la un mic restaurant de la marginea orașului. Aldo avea obiceiul să stea pe terasa restaurantului și fata să privească pentru amândoi luminile orașului care se aprindeau la picioarele lor. „E o seară frumoasă?” spunea Aldo. Cum e cerul?” întreba el. „Senin”, spunea fata. „Vântul aduce miros de trandafiri”, își dădea cu părerea Aldo. Apoi îmbătrâniră și fură coborâți de pe soclu și în locul lor a fost așezată o altă preche de tineri.» (Tinerețea lui Aldo, p. 74)

Din seria „În periodice” se remarcă Voi pleca, te voi părăsi, o proză ce conține, oarecum, germenii testamentului literar. O doză consistentă de suprarealism, amestecată cu părți de fantastic, iată că se poate să faci proză scurtă la granița dintre SF, realism și existențialism, lăsând teren de joacă suprarealismului. Sorin Titel își câștigă definitiv locul în rândul scriitorilor mari fără să facă concesii și fără să abdice de la un crez (nedeclarat): literatură bună n-are timp de referință, ea este bună și atât.

„Zgomorul și hărmălaia care se auzeau în stradă îmi atraseră însă în scurtă vreme atenția. Am ieșit așadar în balcon. Între timp se lăsase întunericul deasupra orașului, dar acolo jos, în stradă, luminile erau toate aprinse, așa că am putut să văd foarte bine cele petrecute acolo, am putut vedea deci cum mașina albă a Salvării se îndepărta în mare grabă, am văzut mulțimea adunată gesticulând și vorbind în șoaptă, ceea ce mi s-a părut mai mult decât caraghios, dar restul nu mă mai interesa și m-am întors cu spatele și sprijinindu-mă de grilajul balconului am privit odaia răvășită, geamurile borțoase și am început să mă gândesc fără bucurie și fără tristețe la plecarea mea. Și nu știu de ce am început să vorbesc singur pentru că în jurul meu se așternuse o liniște atât de puternică încât începuse să mi se facă frică.” (Voi pleca, te voi părăsi, p. 158)

Nu pot să nu remarc faptul că volumul în sine trebuia să aibă parte de o corectură cu mult mai atentă, foarte desele greșeli de tehnoredactare devin supărătoare de la un punct încolo și riscă să îndepărteze cititorul de proza lui Sorin Titel. Gestul recuperatoriu pentru memoria scriitorului n-ar trebui însoțit de astfel de scăpări. Dincolo de aceste scăpări, Noaptea inocenților rămâne un volum de proză scurtă excelent, care poate fi citit și de cei pretențioși și fini cunoscători ai literaturii, dar și de către cei care doresc doar câteva ceasuri de detașare de la cotidianul stresant.

Noaptea inocenților de Sorin Titel