Despre ce rămâne în urma noastră – CENUȘA de la POINT

Samuel Beckett a dat scenei unele dintre cele mai mari și mai bine definite portrete de bătrâni. Pentru el, bătrânețea a fost material de studiu, cu tot ceea ce presupune ea: decrepitudine, neputință, spaima sfârșitului, imposibilitatea de a accepta sfârșitul etc. Krapp, Clov sau Bolton din Cenușa sunt oameni, nu bătrâni, ori pentru asta e nevoie de o manie a detaliului, căci altfel granița aceea foarte fină dintre natural și artificial ar fi foarte des încălcată. Oameni copleșiți de soartă, dornici să înțeleagă ce li se întâmplă, înspăimântați de necunoscut, pe alocuri înghețați de spaimă, oameni singuri sau însingurați. Una dintre dimensiunile cele mai importante cu care a lucrat Beckett în construcția personajelor a fost derivată direct din raporturile intergeneraționale. De regulă, cei mai tineri nu sunt prezenți fizic pe scenă, dar ciudat, nu sunt deloc absenți. Evocați sau nu, ei sunt reperul de temporalitate, la ei se gândesc Krapp et comp când își construiesc monologurile. Schimbările de atitudine, deloc puține într-o piesă, sunt efectele acestei întâlniri dintre generații. În Cenușa celălalt, marele absent, nu e cel din urmă, cel mai tânăr, ci cel care a fost, înaintașul direct, cel căruia Bolton îi datorează propria existență. O revoltă născută dintr-un refuz al dialogului, un refuz alimentat continuu de diferențele de atitudine vizavi de viața-așa-cum-este-ea.

Piesă radiofonică, scrisă în 1957, pusă în scenă la Point, cu Gheorghe Visu în rol principal, Cenușa se transformă într-un pariu pus de regizor cu spectatorii: vor reuși aceștia să intre în mintea bătrânului, să-i poarte tristețea până se dezbracă complet de ea?

Bolton nu e nebun, e doar captiv într-un trecut de care vrea și nu vrea să scape. Duplicitatea derivă direct din faptul că el nu știe să trăiască altfel, decât în compania cenușii celui care a fost. Cenușa devine ceva mai mult decât sedimentul unei vieți trăite până la capăt, consumată cu asupra de măsură; ea devine rost și esență, motiv de ceartă cu Atotputernicul, punct de contemplare și factor declanșator al compasiunii. Toma Dănilă a lucrat cu Gheorghe Visu fiecare gest în parte, fiecare fluturare de mână sau pas într-o scenă care-și pierde dimensiunea fizică încă de la bun început. Cei doi au lucrat până la descompunere(a totală), dar fără riscul de pierde personajul în marea de detalii. Bolton capătă forță de la o replică la alta, crește, devine impresionant din toate punctele de vedere, hipnotizează și stârnește admirația spectatorului. Ea – Ana-Ioana Macaria – ispita și/sau femeia prin definiție, vine să facă puțină ordine în noianul de omenesc, așază într-o matcă a durerii fiecare gest de neputință. Bolton devine și mai uman, mai de-al nostru, dar fără să împrumute prea mult din ceea ce are sala de dat. Între sală și personaje rămâne tot timpul un ecran invizibil, o convenție acceptată sui generis, pe care Toma Dănilă n-a vrut-o sub nicio formă suprimată; dacă această cortină invizibilă n-ar fi existat, atunci Bolton n-ar mai fi existat, n-ar mai fi putut fi privit, admirat, n-ar mai fi făcut spectacol. Spectacolul vieții lui Bolton! Despre asta vorbim în Cenușa, despre un regal actoricesc primit ad integrum și ad-hoc, pe nepregătite, dar tocmai de aceea cu atât mai frumos!

Gândiți-vă că vă aflați din întâmplare într-un loc public și dintr-odată auziți vocea lui Visu, care își începe monologul din Cenușa. Și vă opriți! Și nu mai auziți nimic din hărmălaia din jur, ci doar vocea aceea, care are ceva de spus, care adună cuvintele într-un lung șir de vorbe cu sens. Când se termină nu ieși din poveste, nu auzi mult timp zgomotul de fond, ci rămâi acolo, suspendat între lumi, în locul acela unde înțelegerea devine posibilă. Vrei mai multă forță din partea lui Bolton? Va veni, cu timpul ea va veni și va îmbrăca un trup măcinat deja de spaima sfârșitului? Vrei mai multă serenitate? O, daaa, va veni abia spre final, dar pentru asta trebuie răbdare, căci nimic din ceea ce face Bolton, chit că vorbim de ritualuri respectate cu sfințenie, nu prevestește acest final.

Un spectacol pe care-l poți vedea cu ochii închiși! Nu glumesc! Am simțit de multe ori nevoia să închid ochii și să ascult vocea lui Gheorghe Visu – ah, timbrul acela unic și care încă sfredelește pereții – și marea. Admirabil de bine integrată simplitatea ca personaj în toată construcția spectaculară. În felul acesta nu te poți eschiva, n-ai unde să te ascunzi, rămâi agățat de Bolton! De ce nu, pleci cu el la braț, după cum pleacă și cei doi din scenă la final.

Mă bucur pentru colaborarea dintre Toma Dănilă și cei doi actori, mă bucur pentru că lor timpul le-a devenit prieten și pentru că Point câștigă în portofoliu un spectacol profund, care te scoate automat dintr-un prezent marcat de superficialitate. Sper ca Cenușa să aibă parte de spectatori buni și fideli, care să se înmulțească de la o reprezentație la alta.