„Născuți pentru a învăța” de Alex Beard

Gândiți-vă la specia noastră. Homo Sapiens. Ba chiar Homo Sapiens Sapiens, de două ori rațional, inteligent. Gândiți-vă la ea fără artefactele culturale și tehnologice dobândite de-a lungul timpului. Nu avem gheare ca să atacăm, colți ascuțiți ca să ne apărăm, blană ca să ne țină de cald, nu fugim prea repede, suntem cam fragili, la drept vorbind, ca specie…

Și acum vă puteți gândi la întinderile pe care le-am ocupat, gândiți-vă la tehnologia pe care o avem, la operele de artă pe care le-am creat, la cărțile pe care le-am scris… Toate sunt rodul minții noastre. Asta e arma, binecuvântarea și caracteristica noastră determinantă. Natura ne-a înzestrat cu un creier care a crescut și ne-a făcut Sapienși. Suntem născuți pentru a învăța, mințile noastre sunt foarte flexibile, adaptabile și, în același timp, curioase. Experimentele științifice arată cum activitatea din creier crește atunci când ne confruntăm cu ceva nou, apoi scade la întâlniri repetate cu acel ceva până devine abia observabilă. Ne plictisim și astfel progresăm, creând iarăși lucruri noi. De la naștere până la 3 ani, materia cenușie crește de la 0.3 la 1.3 kg și în tot acest timp bebelușii, copiii învață în mod social, de la alți oameni, asimilează comportamente și informații cu o viteză uimitoare, dar esențial este că o fac în mod social, învățând de la alții. Sunt ajutați, desigur, de ceea ce deja a pus evoluția în noi; bebelușii se nasc cu unele cunoștințe, genele oferă o direcție de mers și stabilesc limitele dezvoltării, dar ele se exprimă doar în interacțiune cu mediul.

Așadar, avem un potențial imens ca ființe care învață și ar fi păcat să nu-l folosim.

Dar chiar dacă nu ne gândim la întinderi atât de mari de timp, milenii, în care am avansat cultural și tehnologic, avem exemple pe termen mult mai scurt, cam de jumătate de viață omenească, în care exploatarea capacității noastre de învățare în moduri ingenioase și eficiente a făcut minuni. E cazul Finlandei, Coreei de Sud, a Singaporului, țări care, într-un timp record, au trecut printr-o transformare socială pornind de la școli, care le-a preschimbat în puteri mondiale, lideri în domeniul tehnologiei.

Acestea sunt exemple care ne arată ca educația chiar este cea mai bună investiție, că educatorii/învățătorii/profesorii/lectorii trebuie să fie susținuți, pregătiți și respectați, dar mai ales că educația este nu doar scopul, dar și treaba noastră comună: a elevilor, a profesorilor, a guvernanților, a părinților, a copiilor și chiar a corporațiilor, într-un cuvânt, a comunității.

Acum, să ne întrebăm care este scopul învățării? Să ne adaptăm la lumea care este sau să creăm lumea care vrem să fie? De fapt, ambele. Noi am creat lumea în care trăim și avem puterea să o și schimbăm; sunt lucruri pe care nu le-am gândit bine, de care nu suntem mulțumiți în lumea asta și tot noi avem puterea să le schimbăm. Așadar, prin învățare, trebuie să ne pregătim pentru o lume în permanentă schimbare, dar și să ne dorim să conducem această schimbare.

Acum, vă întreb: credeți că putem face asta învățând să bifăm răspunsuri corecte în teste standardizate? Aud mereu despre frica că roboții ne vor depăși în inteligență. Bineînțeles că ne vor depăși! Dacă ceea ce învățăm este doar să dăm răspunsuri corecte la întrebări, atunci computerele sigur că au o capacitate enormă de stocare a informațiilor și viteze mult mai mari, în comparație cu creierul uman, de a le accesa – ele deja ne-au depășit! Și nu vreau deloc să spun că învățarea academică nu este necesară. Cunoștințele academice sunt foarte importante, dar, numai cu ele, suntem depășiți ușor de către computere. Aceste cunoștințe trebuie să le includem în scheme, în rețele de cunoaștere, să le aplicăm în mod ingenios și creativ, astfel încât să creăm, în cele din urmă, alte cunoștințe. Da, e fascinant să ne dăm seama că noi înșine creăm cunoștințele, dar și mai fascinant este chiar să o facem!

Cartea lui Alex Beard, Născuți pentru a învăța, nu este atât o critică a sistemului actual de educație, cât o încercare de a găsi cele mai eficiente și firești moduri de a învăța. Alex Beard este profesorul de engleză care a simțit, la un moment dat, că elevii săi progresează greu sau defel și că procesul de învățare e însoțit doar de stres, frustrări și, ce e mai important, nu duce la rezultatele scontate. Aceasta l-a făcut să inițieze propria cercetare ca să afle unde greșește.

Să începem chiar de aici, de la frustrare. Trebuie să acceptăm că aceasta este parte a învățării. Învățarea NU trebuie sa fie ușoară. Dacă învățarea îți pare ușoară, înseamnă că nu înveți nimic, ne spune autorul. Acesta poate fi testul: trebuie să depui efort atunci când înveți, DAR acest efort trebuie să fie automotivat și direcționat, trebuie să aibă sens pentru cel ce învață. Încă Margaret Mead, în cartea ei Coming of age in Samoa, conchidea că în societățile dezvoltate, occidentale, copiii au impresia că merg la școală doar pentru că asta fac copiii, lipsiți de sentimentul că învață pentru a se pregăti de viață sau a schimba lumea, de simțul scopului necesar de atins, altfel spus învață pentru a bifa că au învățat. Nici măcar nu de dragul învățării, gratuit, asta ar fi deja prea frumos, dar și firesc pe de altă parte, pentru că, fiind născuți pentru a învăța, după cum arată Alex Beard, e firesc să vrem să învățăm, iar scopurile și aplicațiile apar pe parcurs. Paradoxal e faptul că însuși școlile ajung să inhibe acest instinct natural.

Demonstrația autorului că suntem născuți pentru a învăța urmează, mai mult sau mai puțin, logica cu care am început eu această relatare, doar că e pusă într-o altă narațiune și e însoțită de menționarea unor studii psihologice și neurologice, făcute, în mare parte, pe bebeluși și copii mici. Așadar, ea are scopul să ne convingă că evoluția ne-a înzestrat mai ales cu minte și aceasta a fost suficient pentru ca specia noastră să prospere. Demonstrația nu este foarte elaborată, se putea și mai mult, pentru că dovezi în acest sens nu-s puține, dar trebuie să înțelegem că nu a demonstra faptul că suntem născuți pentru a învăța este scopul cărții, ci că acest fapt este luat drept punctul de pornire pentru a afla cum anume să învățăm eficient, rămânând, în același timp, în armonie cu această tendință firească.

Dar care este problema cu felul în care sunt educați copiii acum?, ne vom fi întrebat. Alex Beard pune problema exact în același fel în care o face și Ken Robinson în cartea Școli creative: școlile, în felul în care arată acum, ca sisteme de educație în masă, au apărut în secolul al XIX-lea, odată cu industrializarea. Ele serveau perfect scopului pentru care au fost concepute: au ridicat nivelul de alfabetizare și de educație matematică, dar ceea ce făceau ele în primul rând era să învețe mulți oameni să facă același lucru, un lucru repetitiv, pe parcursul întregii vieți. Ele erau făcute să se conformeze unui sistem. Într-adevăr, mare parte din sarcinile școlare sunt concepute în așa fel încât să fie mai ușor de controlat, dar nu sunt neapărat capabile să genereze oameni dornici să creeze un sistem nou, viabil.

Ei bine, în momentul de față ne dăm seama că școala secolului al XIX-lea nu mai funcționează: dacă vrem să ne adaptăm unei lumi în permanentă schimbare și, mai ales, dacă vrem să schimbăm lumea în modul în care dorim s-o vedem noi, trebuie să fim flexibili și să învățăm, în primul rând, a învăța.

Aceasta încearcă să afle Alex Beard: cum să învățăm mai bine?

Ca să afle cum trebuie să învățăm pentru a ne simți și împliniți, și pregătiți pentru o lume schimbătoare, Alex Beardface același lucru pe care îl face și Ken Robinson: vizitează diferite școli care au implementat sisteme ingenioase de predare și ale căror elevi par să aibă nu doar rezultate bune, fiind testați în cadrul sistemelor standard, ci și succes în continuare, în viață și în carieră. Și reușesc în număr mare, un procent mult peste medie. De obicei e vorba de școli care se ocupă de copiii din familii social vulnerabile, copiii cu nevoi speciale sau copii dificili ce au renăscut prin învățare și au devenit primii din familiile lor care au urmat studii superioare, au făcut cariere și și-au schimbat definitiv cursul aparent predestinat al vieții. Chiar dacă spune, până la urmă, același lucru ca și Ken Robinson, Alex Beard e mai concret, mai tehnic și, în cele din urmă, mai convingător.

Convingătoare și fascinante sunt, mai ales, cercetarea și analiza fiecărui tip de școală pe care o vizitează, de aceea rezumarea concluziilor nu spune nimic despre carte, dar ne formează o idee despre direcțiile de urmat. Acestea ar fi, mai mult sau mai puțin, următoarele: să învățăm permanent, să gândim critic, să fim creativi, să atragem mare atenție activităților creative, artelor, sportului, să avem grijă de copii, de sănătatea lor emoțională, să-i încurajăm să aibă grijă unii de alții și să le pese de comunitatea din care fac parte, să creăm relații trainice, să încurajăm cooperarea și mai puțin competiția, să folosim instrumentele educaționale pe care le avem la îndemână și să nu ne temem de ele și, ce mai era?, cred că să ne bucurăm de învățare. Ah, da, și să permitem fiecărui copil să se dezvolte în ritmul propriu. Asta înseamnă destandardizarea până și a timpului alocat lecției, treptei de învățământ și a vârstei până la care trebuie să cunoști una sau alta, pentru că suntem diferiți, suntem oameni, nu mecanisme, după cum spunea Ken Robinson.

Acestui ultim aspect menționat, anume că școlile trebuie sa fie mai incluzive, merită să-i acordăm ceva mai mult spațiu. Să ne întrebăm, într-un mod pragmatic și poate nițel cinic, de ce avem nevoie de o rată înaltă a promovării, de ce toți trebuie să învețe? Pentru că suntem cam mulți pe acest pământ și pentru că cea mai bună și mai ieftină metodă de avea grijă unul de altul este de a asigura educarea tuturor. Trebuie să înțelegem că nu suntem într-o situație chiar bună, din cauza problemei demografice, a resurselor limitate și pe cale să se epuizeze, a problemelor sociale care apar când suntem atât de mulți, a celor epidemiologice, după cum observăm… Așadar, trebuie să conștientizăm aceste dificultăți și să contribuim, fiecare cu ce putem, la rezolvarea problemelor, la întreținerea noastră ca specie. Dacă pur și simplu scoatem oamenii din sistem pentru că nu sunt buni la ceva anume, de exemplu la cunoștințe academice, ce facem cu acești oameni? Îi trimitem la coșul de gunoi al societății ca mai apoi să-i întreținem social? Apropo, Ken Robinson dădea undeva și niște calcule, cât de scump costă statul aceste ajutoare sociale (evident, nu e vorba de Republica Moldova și România) și ce economie ar face statul dacă ar investi mai mult în educație. Pentru că ajung să aibă nevoie de ajutor social cei care au zburat din școli, în mare parte. Nu mai zic cât de mare este procentul celor care n-au absolvit școala în rândul criminalilor. Societățile de azi sunt complexe, avem nevoie de toți dintre noi pentru a le susține. Iar educația este răspunsul la toate problemele noastre:

„Ce putem face ca să combatem sărăcia? Educație. Cum putem ajunge la egalitate între sexe? Educație. Soluția la explozia demografică? Educație. Roboții care vin să ne fure slujbele? Educație. Războaiele care dau naștere refugiaților? Schimbările climatice care amenință planeta? Societatea care se destramă? Educație, educație, educație. Învățarea este remediul universal, secretul sănătății, al fericirii și al cooperării globale”. (p.407)

Dacă eliminăm, prin competiție, pe mulți, să ne asumăm consecințele.

Revenind la acele concluzii pentru o învățare eficientă pe care le-am enumerat, îmi dau seama cât de vag și de general sună și, dacă le citești neînsoțite de argumentarea și experiența autorului, pare că asta și facem în școală. De aceea țin să aduc și câteva exemple din carte despre cum funcționează acele școli inovatoare pe care le-a vizitat Alex Beard și care au aplicat, mai mult sau mai puțin, acele principii.

Un exemplu ar fi școala High Tech High. Denumirea e amăgitoare, pentru că nu e vorba doar despre tehnologie, dar să începem totuși cu ea. Copiii care învață la High Tech High au tablete preinstalate pe care sunt încărcate toate nivelurile pe care trebuie să le parcurgă și fiecare nivel are toate sarcinile teoretice și practice pe care trebuie să le învețe. Sarcinile sunt actualizate și adaptate de profesori permanent. Fiecare elev le parcurge în ritmul său, își poate alege sarcinile practice pe care să le execute acum și pe care să le lase pe altădată; o bară cu culori care variază de la roșu, trecând prin portocaliu, galben până la verde, le arată cât au avansat cu fiecare sarcină, apoi, când se simt pregătiți, pot promova nivelul și trece la altă etapă. Și ce fac împreună cu profesorii? Exersează, excelează, creează, pun în practică ceea ce au învățat. Profesorii, în afară de faptul că au grijă să actualizeze mereu programul, acționează ca niște îndrumători, lăsând libertate elevului să gândească lucrurile de la capăt, să judece, să acționeze; sunt un fel de Socrate, cel care nu dă indicații, ci pune întrebările potrivite.

Iată un exemplu de proiect care are rezultate și efecte în viața reală: în cadrul lui, copiii trebuie să proiecteze și să construiască drone. Drone reale, care să funcționeze. Alți copii se ocupă de scrierea scenariului pentru un documentar care va descrie proiectul, iar alții chiar filmează cum se derulează acesta. În același timp, încă niște elevi se ocupă de testarea diferitor semințe în soluri diferite. Pentru ce toate acestea, care este finalitatea proiectului? Când dronele vor fi gata, copiii vor pleca într-o expediție cu corturi, într-un parc național, dronele vor survola spațiul pentru a găsi locurile secătuite, iar copiii care s-au ocupat de semințe vor planta speciile potrivite solului respectiv pentru a reînvia zona. În timpul expediției, copiii vor găti, își vor săpa toalete și vor avea grijă unii de alții și de mediul înconjurător. Apoi vor cartografia ținuturile și vor face un documentar despre proiectul lor. Cum vă pare? E un pic mai deosebit decât posterele cu fraze entuziaste despre unde și cum ne imaginăm că vom ajunge, nu-i așa?

Un alt concept popular este clasa răsturnată sau lecțiile răsturnate. Acesta presupune crearea unui conținut video în care profesorul predă lecția, pe care elevul o învață în ritmul său, acasă, iar la lecție pune întrebări, exersează și discută critic diferite probleme legate de tema respectivă. E clasică situația inversă, când profesorul vorbește o lecție întreagă, iar apoi elevul pleacă acasă și are impresia că tema pentru acasă e ruptă total de ceea ce s-a predat. Fiindcă timpul alocat lecției e același pentru toți elevii, iar timp pentru exersare rămâne puțin, se întâmplă ca unii copii sa înțeleagă, iar alții nu, iar pentru că momentul pentru a pune întrebări s-a scurs (acesta fiind de obicei după ce profesorul explică), șansele ca lecția sa fie recuperată sunt mai mici. Probabil am văzut toți gluma care circulă pe rețelele de socializare în care la ore elevii fac adunare și scădere, iar la examene primesc integrale și derivate. O exagerare crasă, desigur, dar redă sentimentul multor elevi în legătură cu ruptura dintre ce fac la lecții și ce primesc pentru acasă sau la examene. Iată că clasa răsturnată inversează lucrurile, subiectul fiind învățat acasă de către elevi, fiecare în ritmul său, iar profesorii având timp la lecții să răspundă la întrebări, să pună elevii în diferite situații, să le ofere mai multe exemple de probleme și sa exerseze mai mult. Acest model al clasei răsturnate are avantajele și dezavantajele sale, ca și oricare altul, dar îl face pe elev să se implice mai mult, pentru că nu mai are la îndemână scuza că nu a înțeles tema și are timp ca să întrebe ce anume nu a înțeles și îl ajută și pe profesor să economisească timp, dar și să vadă unde trebuie să exerseze mai mult cu elevii săi. Trebuie să menționez că, deși metoda e prezentată ca inovatoare, știu foarte bine că unii profesori de la noi o aplică demult, încă de pe când eram eu la școală.

Un alt exemplu, de învățare creativă de această dată, este ora de engleză la care elevii reinventează o scenă dintr-o piesă de Shakespeare, cu personaje contemporane recognoscibile. Repet, cu această ocazie, necesitatea acumulării cunoștințelor. Nu poți rescrie o scenă până nu o citești.

Încă o școală neobișnuită este școala 42 din Paris. E o școală de programare din Paris, la care poate învăța oricine are mai mult de 18 ani și trece un test de logică. Fondată de multimilionarul Xavier Niel și ulterior finanțată de absolvenți, școala nu are taxe, nu are profesori, fiind monitorizată de programe care urmăresc progresul și complică sarcinile, nu are regim fix (lucrează 24 de ore, șapte zile pe săptămână), și nu are limită (de sus) de vârstă. În plus, poți să te înscrii la ea fără să ai vreo calificare (BAC, sau patru clase sau orice altceva), iar la absolvire nu obții nici un certificat sau altă fițuică confirmatorie, în schimb toți absolvenții obțin posturi bune în domeniu și se simt profesioniști împliniți. E o școală care se autogestionează, colegii se ajută între ei și se bazează exclusiv pe automotivare.

Exemple de școli neobișnuite sunt foarte multe în cartea Născuți pentru a învăța, iar autorul le analizează părțile pozitive, dar și negative, astfel încât să putem învăța câte o lecție despre educație din fiecare exemplu. Ceea ce vreau să adaug este că procesul de învățare, în afară de motivațiile pragmatice și raționale care ne fac să ni-l asumăm, conține în sine o plăcere pe care unii nu ajung să o mai descopere. Deși frustrant, acest proces aduce cu el și creșterea stimei de sine și o mai mare încredere în sine, dar nu o încredere de sine trufașă, caracteristică celor ce au impresia că s-au născut atotștiutori și geniali, ci una moderată și deschisă mereu spre noi orizonturi, numai bună pentru a se adapta unei lumi schimbătoare și chiar pentru a o schimba. Dar în primul rând, învățarea aduce împlinire și acesta ar fi un motiv suficient ca să nu o abandonăm atât cât trăim.

Născuți pentru a învăța de Alex Beard